Distribuie 3,5% din impozitul pe venit catre Asociatia Monstrii Sacri.
Sustine adevaratele valori ale Romaniei! Sustine Cultura!
Acceseaza unul din link-urile de mai sus, completeaza datele tale, listeaza formularul si depune-l / trimite-l cu recomandare de primire la sediul Anaf de care aparții.
Cine suntem? Asociatia Monstrii Sacri este o asociatie nonprofit ce a luat fiinta in anul 2018. Asociatia Monstrii Sacri doreste sa promoveze marile valori si personalitati romanesti din toate domeniile, sa reprezinte un ghid de informare pentru tineri si un instrument de promovare a valorilor culturale ale Romaniei. Asociatia Monstrii Sacri este inscrisa in Registrul National al Asociatiilor si ONG-urilor si inregistrata in Registrul National al Entitatilor de Cult din Romania. Proiecte: Primul proiect al Asociatiei Monstrii Sacri a fost crearea platformei www.monstriisacri.ro unde sunt prezentate marile valori romanesti pe categorii de activitate. Platforma a fost lansata pe data de 1 Decembrie 2018 cu ocazia sarbatoririi Centenarului Marii Uniri, iar sloganul campaniei a fost: “100 de ani de Romania, 100 de Monstrii Sacri”. De asemenea, ca si completare a prezentei noastre in Social Media, pagina de Facebook (https://www.facebook.com/monstriisacri.ro/) se bucura in prezent de peste 5000 de followeri si este in continua crestere. In prezent, pe site-ul asociatiei (www.monstriisacri.ro) regasiti un „DEX” al marilor valori romanesti impartite pe urmatoarele categorii de activitate: Actori de teatru/film si regizori; Cantareti/compozitori, scriitori si poeti; Doctori, oameni de stiinta, inventatori/cercetatori; Pictori, sculptori/artisti plastici; Sportivi; Monstrii Sacri in devenire; Cel de-al doilea proiect al Asociatiei, Proiectul “Statuia Monstrii Sacri” este un proiect ambitios pe care dorim sa-l implementam in anul 2021. Prin acest proiect dorim sa realizam un monument in memoria marilor valori si personalitati romanesti. Statuia va simboliza intreaga comunitate de Monstrii Sacri, un loc de pelerinaj pentru cei care doresc sa isi aminteasca de ei si va reprezenta un simbol al aprecierii si respectului fiecarui roman. Proiectul a fost deja lansat pe cea mai mare platforma de strangere de fonduri pentru asociatii si ONG-uri din Romania: https://www.bursabinelui.ro/BursaBinelui/Proiecte/Statuia-Monstrii-Sacri Intr-o prima etapa, Statuia Monstrii Sacri nu va fi una statica, deci nu va fi „montata/instalata” undeva anume, ci va face parte din urmatorul proiect al Asociatiei Monstrii Sacri si anume Caravana Monstrii Sacri ce va fi organizata in principalele orase ale Romaniei. Participarea Asociatiei la evenimentele culturale de anvergura se va realiza impreuna cu un stand al Asociatiei unde principalul element vizual va fi Statuia Monstrii Sacri. In paralel, Asociatia va face demersurile necesare pentru a fi cat mai activa si prezenta in mediul online promovand proiectele unui numar cat mai mare de oameni. Cum ne puteti sprijini? Pentru a mentine functional si pentru a dezvolta platforma monstriisacri.ro si pentru a implementa proiectele ambitioase pe care le desfasuram avem nevoie de sprijin financiar. Asadar, va rugam sa ne sprijiniti:
–> distribuind 3,5% din impozitul pe venit: Formular 230
– > cu donatii direct pe platforma Bursa Binelui accesand linkul de mai sus; – > direct in contul Asociatiei: RO27RNCB0090159516070001, cont in RON deschis la BCR Lipscani, CIF 39321618; Cod SWIFT: RNCBROBU; Beneficiar: Asociatia Monstrii Sacri –> prin serviciul Revolut la numarul de telefon al Asociatiei 0744.486.021
Orice firmă, fie ea plătitoare de impozit pe VENIT sau PROFIT, are dreptul legal si posibilitatea să redirecționeze 20% din impozit către Asociația Monstrii Sacri, sustinand astfel marile valori aleRomâniei. Redirecționarea este gratuită și se efectuează prin semnarea unui contract de sponsorizare și completarea Fomularului 177. Practic, 80% din impozit îl achiți statului iar 20% din impozit îl virezi asociației.
NOU! Acum legea permite sa redirectionezi si retroactiv, pentru 2021. Ai la dispozitie 6 luni de la data depunerii declaratiei de impozit anuale/aferente trimestrului IV 2021. Completezi si depui, iar ANAF va redirectiona 20% din impozitul pe care l-ai achitat deja pentru 2021.
Cum se face o sponsorizare/redirectionarea impozitului?
Completează contractul de sponsorizare cu datele firmei și suma indicată de contabilul tău. Acest pas este obligatoriu chiar daca completezi si formularul 177.
Regasesti contractul de sponsorizare in link-ul de mai jos (completeaza-l si trimite-l scanat catre adresa noastra de email: contact@monstriisacri.ro):
În 1997 a absolvit UNATC Ion Luca Caragiale, clasa prof. Alexandru Repan. A apărut în rolul lui Nicu în Terminus Paradis, dar și în cel al regizorului în Cea mai fericită fată din lume. El este cunoscut pentru emisiuneaÎn puii mei! de pe Antena 1, unde joacă diverse roluri.
În anul 2013 castigă premiul Gopo pentru Cel mai bun actor in Toată lumea din familia noastră (pentru rolul Marius).
O prestatie actoriceasca de exceptie o are in serialul Umbre unde joaca rolul lui Relu, un recuperator, taximetrist si familist.
Nascut: 24.11.1941, Ocna Sibiului Decedat: 25.01.2012, Bucuresti Emil Hossu a fost un cunoscut actor de teatru si film. Acesta a spus într-un interviu: Sunt maramureșean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în București de foarte multă vreme. După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat de la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de un an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors în România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate. În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer. Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la ATF abia din a treia încercare. A fost membru în Asociația Foștilor Deținuți Politici. A fost căsătorit cu actrița Catrinel Dumitrescu. Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. Ulterior a devenit actor la Teatrul Nottara din București. A avut prestații remarcabile în filme cunoscute cum ar fi Secretul lui Bachus (1984) și Sosesc păsările călătoare (1984). Actorul Emil Hossu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”. A murit în seara zilei de 25 ianuarie 2012, chiar cu câteva minute înainte de începerea spectacolului „Aniversarea”, în timpul repetiției generale, pe scena teatrului Nottara. Cauza decesului a fost infarctul miocardic. Ultimele cuvinte ale actorului au fost: Te iubesc, Catrinel.
Nascut: 23 septembrie 1950, Corabia, Olt Filmografie
Decedat: 21 noiembrie 2012, București
Serban Ionescu a fost un actor român. A jucat teatru la Târgu Jiu, apoi în București, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Odeon și la Teatrul Național. A fost căsătorit cu actrița Magda Catone, având un fiu, Carol.
Actorul Șerban Ionescu a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
Filmografie
Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii (1980) – Ion Burebista (1980) Capcana mercenarilor (1981) Lumini și umbre (TV, 1981) Lumini și umbre: Partea II (TV, 1982) Imposibila iubire (1983) Acasă (1984) Furtună în Pacific (1985) Marele premiu (1985) – Tatăl Bătălia din umbră (1986) Pădurea (1986) Pădureanca (1987) Martori dispăruți (1988) Misiunea (1989) – serial TV Mircea (1989) Lacrima cerului (1989) Cezara (1991) Șobolanii roșii (1991) Atac în bibliotecă – Andrei Mladin (1992) Începutul adevărului (Oglinda) (1994) – Lucrețiu Pătrășcanu Prea târziu (1996) Aerisirea (TV, 1998) Față în față (1999) Maria (2003) – Ion Sindromul Timișoara – Manipularea (2004) „15” (2005) Cuscrele (serial TV, 2005) Azucena – Îngerul de abanos (2005) – Grănicerul Vaniușa Om sărac, om bogat (serial TV, 2006) – Emilian Maxim Păcală se întoarce (2006) – primarul Happy End (2006) – senatorul Costea De ce eu? (2006) – Tatăl Visuri otrăvite (2006) – Eugen Anticamera (serial TV, 2008) Dincolo de America (2008) – Yan Vesa Fetele marinarului (serial TV, 2008) – Amza Trifan Pac! Ești mort (2009) Narcisa Sălbatică (serial TV, 2010) Umilința (2011) – Dumitru
Ion Dichiseanu (n. 20 octombrie1933, Adjud ; d. 20 mai 2021, Bucuresti) este un cunoscut actor de film și teatru și scriitor român. A absolvit IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Teatru din București) în 1959.
Fiind student la Politehnică a fost îndrumat spre actorie de către nepoata lui George Vraca. După absolvire, a plecat cu toată promoția la Teatrul din Botoșani.
Este cunoscut datorită activității sale artistice în cadrul Teatrului Nottara, precum și pentru numeroasele roluri care l-au consacrat în cinematografie, teatru TV și teatru radiofonic.
A primit Premiul ACIN pentru rolul din filmul „Clipa” (1979) și a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (30 mai 2002), alături de alți actori, „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.[2]
În 1995 a publicat volumul de versuri „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză” la Editura Arc.
Ion Dichiseanu a fost ales Cetățean de Onoare al orașului Adjud.
Mircea Albulescu (pe numele adevărat Iorgu Constantin V. Albulescu, n. 4 octombrie1934, București – d. 8 aprilie2016, București) a fost un actor român, profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor. În iunie 2013 și-a anunțat retragerea din viața artistică.
S-a
născut la București, pe 4 octombrie 1934, și a fost singurul copil al
părinților săi. În cartea de identitate este Iorgu Albulescu – numele ales de
tatăl său, Vasile Albulescu. În certificatul de naștere este Constantin
Albulescu – numele nașului, iar în viața de zi cu zi este Mircea Albulescu –
numele ales de mama sa.[2]
Tatăl
său, Vasile, era român din Vlașca, a studiat la Conservator și era dirijor de
fanfară militară, iar mama sa era o poloneză frumoasă, pe nume Olga Tempinski.[3] Aceasta
a fost catolică, iar în toată copilăria sa l-a dus, duminică de duminică,
la Biserica Bărăția, unde a început să
dorească să devină ministrant, adică unul dintre băieții care participau la
slujbă și ajutau preoții. Acest lucru nu era posibil, el fiind ortodox, asemeni
tatălui.[2]
S-a căsătorit la vârsta de 22 ani cu Maria și în urma căsniciei de peste 50 ani, a rezultat un fiu, Matei. Soția sa a decedat în anul 2007. Actorul are și un nepot, Vladimir. La 75 de ani, de dragul nepotului său, a învățat engleză și să lucreze pe calculator, având propria pagină de web.[5] Actorul a făcut școala primară la Liceul „Sfântul Andrei”, unde, la acea vreme, predau călugări din Germania și se învăța intens limba germană. Această educație l-a ajutat să aibă înclinație către ordine și disciplină.[2]
A
lucrat ca artist-amator la Ateneul Popular, a fost figurant în Corpul de
ansamblu al câtorva teatre din București,
iar după 1950 a fost angajat la Teatrul Național București.
A
jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din București, Teatrului
de Comedie și Teatrului Național din București și a avut peste 90 de roluri în
film. A interpretat roluri memorabile în teatrul radiofonic, pe care-l
considera cea mai prodigioasă dintre activitățile sale artistice și care a
constituit subiectul tezei sale de doctorat, “Teatrul radiofonic;
convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creației”
(2004). Despre Teatrul Național Radiofonic, în care a întruchipat peste 300 de
personaje, Mircea Albulescu afirma: “Dacă 1000 de oameni ascultă…fiecare
„vede ” altă piesă. Este receptorul cel mai creator.” [7]
Rolul
cel mai drag sufletului artistului este cel din piesa “Danton”, de Camil Petrescu.
La premiera piesei pe scena Teatrului Național din București, Dinu Săraru a
scris: “Mircea Albulescu –în Danton- o creație unică, ilustrând dezlănțuirea
unui talent unic. Un moment de referință în teatrul românesc modern”.[7]
Autor
al unor volume de versuri: “Vizite”, “Pajura singurătăți”, “ Fluture în lesă de
aur”, “Clanțe”, “Ultimele noduri” și proză: “Bilete de favoare”, “Baraka” și
“Bazar sentimental”.[9]
Într-un
interviu din anul 2011 spunea că nu-i sfătuiește pe copii să învețe nicio
poezie pe dinafară, ci s-o citească de mai multe ori, ca și când ar fi prima
dată și vor descoperi tot mai multe cu fiecare lectură.[7]
Este
membru al Uniunii Ziariștilor și doctor în arte. În perioada 30 decembrie 1992
– 4 aprilie 1994, Mircea Albulescu a deținut funcția de secretar de stat în
Ministerul Culturii, fără a fi membru al vreunui partid politic. Membru al
Senatului UNITER (din 2002), al Uniunii Cineaștilor din România, al Uniunii
Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A
primit „Ordinul Meritul Cultural” și „Ordinul Serviciul
Credincios” în grad de Comandor.[10]
La
data de 8 aprilie 2016, la vârsta de 81 de ani, a încetat din viață. Din 2013,
un teatru din provincie îi poartă numele: „Teatrul Proiect Câmpina Mircea
Albulescu”.
Decedat: 18.06.1917 (77 de ani),
Bucuresti, Romania
Scurt
istoric al vieții (din ce familie provine, etc)
Titu Liviu
Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost
un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914,
ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului
politic şi „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.
Titu
Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu,
n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu.
Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se
numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia
înrudirea cu Petru Maior.
Între 1846
şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.
În
septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era
salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris
în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene.
Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în
clasa a II-a.
În timpul
şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea „Însemnărilor
zilnice” (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în
fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală
de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care
constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l
prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor
de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale
intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii
aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind
ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor
sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.
Graba pe
care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea
pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se
instaurează acum.
În
decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin
echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin
lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form
(“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor
lui Herbart şi Feuerbach.
În vara
anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna
noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al
Gimnaziului central din acelaşi oraş.
Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat
În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema
“Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la
moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”.
Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de
Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al
Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit
director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia,
gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara
noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.
La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită
Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia
Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat”.
În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice
de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la
Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere
din Iaşi.
La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza
„Du régime dotal”.
Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să
contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma
Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european.
În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii
proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu
Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau
aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani,
decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii
Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar
această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări,
precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii
săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864,
până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească
netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.
Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub
semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii
premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală
îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri
româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o
relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau
adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea
acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii
estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au
numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească”, întrucât
studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci
conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură,
un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii
considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar
acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să
se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi
ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.
I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp
literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una
dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada
marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia
şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă,
Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.
Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Detalii
despre opera/realizările artistice/profesionale – Premii
importante, distincții, medalii, decorații
Numismatica:
La 21
octombrie 2013, Banca Națională a României a pus în circulație, în intenția
colecționarilor, o monedă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, cu ocazia
împlinirii a „150 de ani de la constituirea Societății literare Junimea”.
Titlul aliajului din care a fost excutată moneda este de 900‰; moneda este
rotundă, cu diametrul de 21 mm, marginea ei este zimțată, iar greutatea sa este
de 6,452 grame. Întregul tiraj de 250 de exemplare a fost emis de calitate
proof. Pe reversul monedei este gravat portretul lui Titu Maiorescu, alături de
„obiecte care-i definesc activitatea în domeniul literaturii: cărțile și pana
de scris”. Sub portret, a fost gravat numele savantului: TITU MAIORESCU, iar
circular, a fost gravată inscripția SOCIETATEA LITERARA JUNIMEA – 150 ANI.
La 16
februarie 2015, Banca Națională a României pune în circulație, în intenția
colecționarilor, „un set de trei monede (din aur, din argint și din tombac
cuprat)”, cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Titu
Maiorescu.[6] Setul cuprinde o monedă de aur, cu valoarea nominală de 100 de
lei, o monedă de argint, cu valoarea nominală de 10 lei și o monedă de tombac
cuprat, cu valoarea nominală de 1 leu. Toate monedele au fost emise de calitate
proof. Sunt emise 150 de seturi, monedele fiind ambalate în capsule de
metacrilat.
Citate celebre ale personalității
„Treapta dintâi pe care ne înălţăm e un altar de jertfă.”
„Forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos,
dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de
cultură.”
„Este cât se poate de lesne să îndatorezi pe cineva la
recunoştinţă, dar foarte greu să-l îndatorezi astfel încât să se bucure că e
recunoscător.”
„Arta vieţii? Rezervă, discreţiune, cumpătare, în
genere negaţiune şi în rezumat abnegaţiune.”
„Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriaşi.
Oamenii de rând cred că uriaşii sunt mori de vânt.”
„Cu cât o rimă este mai uşoară, cu atât este mai
ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o
întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată „guriţă-garofiţă”.”
Decedat: 14.08.1996 (84 de ani), La
Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța
Scurt
istoric al vieții (din ce familie provine, etc)
Sergiu
Celibidache a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al
Academiei Române.
S-a născut
la Roman. Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în județul
Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al Iașului, și, începând
cu 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama, Maria, născută Brăteanu,
în Roman, a fost profesoară de chimie. La șase luni de la nașterea sa, familia
Celibidache se mută la Iași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa
cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după
despățirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris.
Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat
În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca
profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta
dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard
Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).
Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei
Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm
Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu
regimul nazist.
În 1948, Celibidache conduce pentru
prima oară o altă orchestră de vârf – London Philharmonic Orchestra. În acel an
are loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din
Berlin. De asemenea, în acel an s-a semnat și primul (și singurul) contract de
înregistrări al lui Celibidache cu renumitul producător Walter Legge. Din acel
moment, dupa ce a ascultat sunetul fad , Celibidache nu a iubit niciodată
înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. El considera
că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu puteau
oferi decât o reprezentare deformată a realității.
Până în 1952, când Furtwängler,
reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400
concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate
muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu totdeauna comod ca
stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate . Suferă o mare
deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe
viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul
Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la invitația personală a lui
Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu care a
dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.
Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu
regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud
și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din
Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și
1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale
Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la
München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.
În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München
și de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub
conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre
simfonice din lume.
Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice,
fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum
și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul
său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea
tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu
atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de
concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.
Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui
impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și
orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.
Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi
(* 1968).
A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La
Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A
fost îngropat în micuțul cimitir din localitate.
Detalii
despre opera/realizările artistice/profesionale – Premii
importante, distincții, medalii, decorații
Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse
distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992), membru
de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din
Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).
În ziua
împlinirii a o sută de ani de la nașterea muzicianului, în piața ce îi poartă
numele, din municipiul Roman, a fost dezvelit un bust al compozitorului și
dirijorului Sergiu Celibidache.
Cu această
ocazie, Serge Celibidache a primit, în numele tatălui său, distincția de
cetățean de onoare al Romanului, acordată post-mortem.
Filmul
„Grădina lui Celibidache” este regizat de Serge Ioan Celibidache,
fiul dirijorului, și îl prezintă pe artist în turneele și la repetițiile cu
Filarmonica din Munchen.a
Citate celebre ale personalității
„Am mari satisfacţii în domeniul muzicii. Filarmonica din Berlin mă
recheamă ca dirijor pe viaţă, cu drepturi de pensie şi autoritate de popă. Nu
mă duc. Filarmonica din New York, la fel. Rămân liber şi independent.” Sergiu
Celibidache în Scrisori către Eugen
Trancu-Iaşi (2009)
„Arta nu-i ceva în sine ca să aibă drepturi sau
datorii. Arta este ce faci mata din senzaţiile care te mişcă. Arta rămâne în
om. Orice om poate să treacă de la valorile pe care le-ating senzaţii de orice
natură ar fi la transcenderea senzaţiilor.”
„Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în
domeniul celorlalte senzaţii materiale ale simţurilor. Fenomenul de octavă.
Octava, adică dublul frecvenţelor infraroşului sau ultravioletului nu mai cad
în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un
fenomen referenţial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică
ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Şi
totuşi este real… Este foarte greu de pus în compatibilitate cu filosofia
care, de la Brentano încoace a spus că orice conştiinţă e conştiinţă de ceva.
Uite, există o conştiinţă? conştiinţa yoga? o conştiinţă activă, nu pasivă,
fără să fie conştiinţă de ceva. Un gol în care poate intra tot.”
„Cultura nu este altceva decât drumul către libertate.
Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai
fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor, nu. Asta
este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras,
poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici
în sus, nici în jos… Asta-i libertatea.”
Solomon
Marcus (academician): „Un lucru extraordinar, rar intalnit astazi: cu
cata rabdare asculta intrebarile si observatiile critice ale elevilor sai!
Puteau acesti elevi sa insiste oricat cu intrebari, cu observatii, nu aparea
nici un moment de enervare. Avea rabdare si statea sa raspunda la tot: in asta
el gasea una dintre marile placeri ale vietii lui.”
„El a schimbat in mod esential ceea ce inseamna
relatia unui dirijor cu orchestra. El era adversarul neinduplecat al rutinei.
Asa cum nu accepta pentru sine sa fie prada rutinei, nu accepta acest lucru
nici din partea membrilor orchestrei. Ii punea in situatia de a-si reconsidera
prestatiile lor anterioare, indiferent de cat de mult timp ar fi fost ei in
meserie. Asta e problema esentiala a oricarui om care trebuie sa ii invete
altceva pe altii.”
