Emil Hossu

Nascut: 24.11.1941, Ocna Sibiului
Decedat: 25.01.2012, Bucuresti
Emil Hossu a fost un cunoscut actor de teatru si film.
Acesta a spus într-un interviu: Sunt maramureșean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în București de foarte multă vreme. După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, familia Hossu s-a mutat de la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de un an și trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinții s-au întors în România. Casa, o fabrică de ață și mașina le fuseseră confiscate. În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu și-a pierdut tatăl, bolnav de cancer. Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la ATF abia din a treia încercare. A fost membru în Asociația Foștilor Deținuți Politici.
A fost căsătorit cu actrița Catrinel Dumitrescu.
Primele sale roluri retribuite au fost la teatrul radiofonic. Ulterior a devenit actor la Teatrul Nottara din București. A avut prestații remarcabile în filme cunoscute cum ar fi Secretul lui Bachus (1984) și Sosesc păsările călătoare (1984).
Actorul Emil Hossu a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.
A murit în seara zilei de 25 ianuarie 2012, chiar cu câteva minute înainte de începerea spectacolului „Aniversarea”, în timpul repetiției generale, pe scena teatrului Nottara. Cauza decesului a fost infarctul miocardic. Ultimele cuvinte ale actorului au fost: Te iubesc, Catrinel.

Șerban Ionescu

Nascut: 23 septembrie 1950, Corabia, Olt Filmografie

Decedat: 21 noiembrie 2012, București

Serban Ionescu a fost un actor român. A jucat teatru la Târgu Jiu, apoi în București, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Odeon și la Teatrul Național. A fost căsătorit cu actrița Magda Catone, având un fiu, Carol.

Actorul Șerban Ionescu a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

Filmografie

Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii (1980) – Ion Burebista (1980) Capcana mercenarilor (1981) Lumini și umbre (TV, 1981) Lumini și umbre: Partea II (TV, 1982) Imposibila iubire (1983) Acasă (1984) Furtună în Pacific (1985) Marele premiu (1985) – Tatăl Bătălia din umbră (1986) Pădurea (1986) Pădureanca (1987) Martori dispăruți (1988) Misiunea (1989) – serial TV Mircea (1989) Lacrima cerului (1989) Cezara (1991) Șobolanii roșii (1991) Atac în bibliotecă – Andrei Mladin (1992) Începutul adevărului (Oglinda) (1994) – Lucrețiu Pătrășcanu Prea târziu (1996) Aerisirea (TV, 1998) Față în față (1999) Maria (2003) – Ion Sindromul Timișoara – Manipularea (2004) „15” (2005) Cuscrele (serial TV, 2005) Azucena – Îngerul de abanos (2005) – Grănicerul Vaniușa Om sărac, om bogat (serial TV, 2006) – Emilian Maxim Păcală se întoarce (2006) – primarul Happy End (2006) – senatorul Costea De ce eu? (2006) – Tatăl Visuri otrăvite (2006) – Eugen Anticamera (serial TV, 2008) Dincolo de America (2008) – Yan Vesa Fetele marinarului (serial TV, 2008) – Amza Trifan Pac! Ești mort (2009) Narcisa Sălbatică (serial TV, 2010) Umilința (2011) – Dumitru

Ion Dichiseanu

Imagini pentru ion dichiseanu

Ion Dichiseanu (n. 20 octombrie 1933Adjud) este un cunoscut actor de film și teatru și scriitor român. A absolvit IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Teatru din București) în 1959.

Fiind student la Politehnică a fost îndrumat spre actorie de către nepoata lui George Vraca. După absolvire, a plecat cu toată promoția la Teatrul din Botoșani.

Este cunoscut datorită activității sale artistice în cadrul Teatrului Nottara, precum și pentru numeroasele roluri care l-au consacrat în cinematografie, teatru TV și teatru radiofonic.

A primit Premiul ACIN pentru rolul din filmul „Clipa” (1979) și a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (30 mai 2002), alături de alți actori, „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.[2]

În 1995 a  publicat volumul de versuri „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză” la Editura Arc.

Ion Dichiseanu a fost ales Cetățean de Onoare al orașului Adjud.

Filmografie:

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Dichiseanu

Mircea Albulescu

Mircea Albulescu (pe numele adevărat Iorgu Constantin V. Albulescu, n. 4 octombrie 1934București – d. 8 aprilie 2016București) a fost un actor român, profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor. În iunie 2013 și-a anunțat retragerea din viața artistică.

S-a născut la București, pe 4 octombrie 1934, și a fost singurul copil al părinților săi. În cartea de identitate este Iorgu Albulescu – numele ales de tatăl său, Vasile Albulescu. În certificatul de naștere este Constantin Albulescu – numele nașului, iar în viața de zi cu zi este Mircea Albulescu – numele ales de mama sa.[2]

Tatăl său, Vasile, era român din Vlașca, a studiat la Conservator și era dirijor de fanfară militară, iar mama sa era o poloneză frumoasă, pe nume Olga Tempinski.[3] Aceasta a fost catolică, iar în toată copilăria sa l-a dus, duminică de duminică, la Biserica Bărăția, unde a început să dorească să devină ministrant, adică unul dintre băieții care participau la slujbă și ajutau preoții. Acest lucru nu era posibil, el fiind ortodox, asemeni tatălui.[2]

S-a căsătorit la vârsta de 22 ani cu Maria și în urma căsniciei de peste 50 ani, a rezultat un fiu, Matei. Soția sa a decedat în anul 2007. Actorul are și un nepot, Vladimir. La 75 de ani, de dragul nepotului său, a învățat engleză și să lucreze pe calculator, având propria pagină de web.[5] Actorul a făcut școala primară la Liceul „Sfântul Andrei”, unde, la acea vreme, predau călugări din Germania și se învăța intens limba germană. Această educație l-a ajutat să aibă înclinație către ordine și disciplină.[2]

A lucrat ca artist-amator la Ateneul Popular, a fost figurant în Corpul de ansamblu al câtorva teatre din București, iar după 1950 a fost angajat la Teatrul Național București.

A absolvit Școala Medie de Arhitectură în anul 1952, cu diplomă de Conductor Arhitect, iar apoi și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1956, la clasa profesoarei Aura Buzescu, unde a fost coleg și bun prieten cu actorul Amza Pellea.[6]

A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din București, Teatrului de Comedie și Teatrului Național din București și a avut peste 90 de roluri în film. A interpretat roluri memorabile în teatrul radiofonic, pe care-l considera cea mai prodigioasă dintre activitățile sale artistice și care a constituit subiectul tezei sale de doctorat, “Teatrul radiofonic; convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creației” (2004). Despre Teatrul Național Radiofonic, în care a întruchipat peste 300 de personaje, Mircea Albulescu afirma: “Dacă 1000 de oameni ascultă…fiecare „vede ” altă piesă. Este receptorul cel mai creator.” [7]

Rolul cel mai drag sufletului artistului este cel din piesa “Danton”, de Camil Petrescu. La premiera piesei pe scena Teatrului Național din București, Dinu Săraru a scris: “Mircea Albulescu –în Danton- o creație unică, ilustrând dezlănțuirea unui talent unic. Un moment de referință în teatrul românesc modern”.[7]

Mircea Albulescu a jucat în multe dintre filmele regizate de Sergiu Nicolaescu (Dacii, 1967, Mihai Viteazul, 1970, Zile Fierbinți, 1975, Revanșa, 1978, Pentru Patrie, 1978, Nea Marin Miliardar, 1979, Mihail, câine de circ, 1979, Capcana Mercenarilor, 1980, Wilhelm Cuceritorul, 1982, Viraj periculos, 1983, Ziua Z, 1985, Noi, cei din linia întâi, 1986) și aproape toate filmele lui Mircea Veroiu (Somnul Insulei, 1994, Semnul șarpelui, 1981, Mania, 1977, Șapte zile, 1973, Scrisorile prietenului, 1997, Dincolo de pod, 1976, Artista, dolarii și ardelenii, 1980, Craii de Curtea Veche, 1995).[8]

A avut roluri importante în filme regizate de: Francis Ford Coppola (Tinerețe fără tinerețe, 2007), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, 1970, Dincolo de Nisipuri, 1973, Rosenemil, 1993), Manole Marcus (Actorul și sălbaticii, 1975), Mircea Daneliuc (Cursa, 1975, Ediție Specială, 1980), Alexa Visarion (Înghițitorul de săbii, 1981), Nicolae Mărgineanu (Flăcări pe comori, 1987, Un om în Loden, 1979,), Nicolae Breban (Printre colinele verzi, 1971), Dinu Tănase (La capătul liniei, 1982), Mircea Drăgan (Columna, 1968, Brațele Afroditei, 1978), Mircea Moldovan (Totul se plătește, 1986), Andrei Blaier (Momentul adevărului, 1989).[8]

Autor al unor volume de versuri: “Vizite”, “Pajura singurătăți”, “ Fluture în lesă de aur”, “Clanțe”, “Ultimele noduri” și proză: “Bilete de favoare”, “Baraka” și “Bazar sentimental”.[9]

Într-un interviu din anul 2011 spunea că nu-i sfătuiește pe copii să învețe nicio poezie pe dinafară, ci s-o citească de mai multe ori, ca și când ar fi prima dată și vor descoperi tot mai multe cu fiecare lectură.[7]

Este membru al Uniunii Ziariștilor și doctor în arte. În perioada 30 decembrie 1992 – 4 aprilie 1994, Mircea Albulescu a deținut funcția de secretar de stat în Ministerul Culturii, fără a fi membru al vreunui partid politic. Membru al Senatului UNITER (din 2002), al Uniunii Cineaștilor din România, al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A primit „Ordinul Meritul Cultural” și „Ordinul Serviciul Credincios” în grad de Comandor.[10]

În perioada 1985-2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru și Film din București, printre studenții săi numărându-se: Adrian TitieniIrina MovilăFlorin Piersic jr.Elvira DeatcuManuela Hărăbor și Dragoș Bucur.[10]

Din anul 2011 are o stea care-i poartă numele pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului, alături de alte personalități ale vieții culturale românești: Florin PiersicVictor RebengiucRadu BeliganAmza Pellea (postum), Maia MorgensternAlexandru TocilescuTamara Buciuceanu-BotezIleana Stana IonescuDraga Olteanu Matei și Sebastian Papaiani.[11]

La data de 8 aprilie 2016, la vârsta de 81 de ani, a încetat din viață. Din 2013, un teatru din provincie îi poartă numele: „Teatrul Proiect Câmpina Mircea Albulescu”.

Rodica Popescu Bitănescu

Născută: 05.08.1938 (80 de ani), Rasuceni, jud. Ilfov, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Rodica Popescu Bitănescu este o actriță română de teatru, care a jucat în numeroase comedii la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Rodica Popescu Bitanescu absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1960, la clasa lui A. Pop Marţian.

Timp de şase ani, a jucat la Teatrul Naţional din Iaşi, apoi la Teatrul „Barbu Delavrancea” din Capitală.

A fost prezentă pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, încă din 1966, jucând sub îndrumarea unor regizori precum Horea Popescu, Ion Finteşteanu, David Esrig, Ion Cojar, Andrei Şerban.

Rodica Popescu-Bitănescu a debutat în film în 1975 în „Comedia fantastică”, în regia lui Ion Popescu-Gopo, potrivit lucrării „1234 cineaşti români”, (coord. Cristina Corciovescu, Ed Ştiinţifică, 1996). Actriţa are o bogată activitate în teatru radiofonic, televiziune şi cinematografie.

Populară interpretă de comedie, a jucat roluri memorabile pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cele mai recente spectacole fiind: „Rendez-vous” (2001), „Cinci femei de tranziţie”, (2003), „Încă-i bine” (2008). Pe scena TNB a mai jucat în: „Castiliana” (r. Horea Popescu, 1966), „Coana Chiriţa” (r. Horea Popescu, 1969), „Îmblânzirea Scorpiei” (r. Mihai Berechet, 1975), „Hagi Tudose” (r. Ion Cojar, 1980), „O batistă în Dunăre” (r. Ion Cojar, 1998), „Legenda ultimului împărat” (r. Alice Barb, 2002), „Aşteptând la Arlechin” (r. Ion Cojar, 2002), „Încă-i bine”, piesă cu scenariu şi refgie semnate tot de Rodica Popescu Bitănescu (2008), „Micul infern” (r. Mircea Cornişteanu, 2013).

A făcut parte din distribuţia filmelor: „Premiera” (1976); „Eu, tu şi Ovidiu” (1977); „Ciocolată cu alune” (1978); „Dumbrava minunată” (1980); „Am o idee” (1981); „Femeia din Ursa Mare” (1982), „Rămân cu tine” (1982); „Miezul fierbinte al pâinii” (1983); „Sosesc păsările călătoare” (1984), „Zbor periculos” (1984); „Aripi de zăpadă” (1985), „Colierul de turcoaze” (1985); „Cucoana Chiriţa” (1986), „Secretul lui Nemesis” (1986); „Lacrima cerului” (1989); „Harababura” (1990), „Miss Litoral” (1990); „Atac în bibliotecă” (1992). A jucat şi în serialele de televiziune: „Ministerul comediei” (1999), „Cuscrele” (2005), în care i-a avut drept parteneri pe platoul de filmare pe actorii Draga Olteanu-Matei şi George Ivaşcu, „Îngeraşii” (2008).

În 2003, Rodica Popescu-Bitănescu, pentru prima dată în tripla calitate, de actor, autor dramatic şi regizor, a pus în scenă spectacolul „Cinci femei de tranziţie” la Teatrul Naţional, care apoi s-a jucat pe diverse scene în cadrul anumitor evenimente culturale. Cinci ani mai târziu a montat pe scena TNB, piesa „Încă-i bine!”, după un scenariu care îi poartă semnătura. În mai 2010, şi-a lansat volumul „Teatru”, iar în septembrie 2010 a avut loc, la Braşov, premiera unei noi comedii romantice, „Viaţă de cimitir”, comedie scrisă şi jucată de talentata actriţă. La Bucureşti, premiera piesei a avut loc la 4 octombrie 2010.

În septembrie 2009, în cadrul manifestării „Zilele Bucureştiului”, organizată cu ocazia aniversării celor 550 de ani de atestare documentară a oraşului, actriţa s-a numărat printre cele 55 de personalităţi ale Capitalei care au primit diplome „In Honoris”.

În martie 2016, Rodica Popescu-Bitănescu, alături de actriţele Florina Cercel şi Adela Mărculescu, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Bucureşti, în semn de recunoaştere şi preţuire pentru întreaga activitate.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

La Festivalul de Dramaturgie „Rodica Popescu-Bitănescu” organizat de Teatrul de Comedie şi Primăria Municipiului Bucureşti, în noiembrie 2016 au fost prezentate cinci spectacole scrise şi regizate de actriţa Rodica Popescu-Bitănescu.

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit actriței Rodica Popescu Bitănescu la 29 noiembrie 2002 Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.

Citate celebre ale personalității

„Fără teatru nu se poate, adică o societate nu poate să meargă înainte, o ţară nu poate să avanseze dacă nu-şi cunoaşte valorile morale.” Rodica Popescu Bitănescu în ziarul Unirea (2011)

„Să ştiţi că teatrul nu o să moară niciodată.” Rodica Popescu Bitănescu în ziarul Unirea (2011)

„Teatrul este viaţa mea. Nu mă interesează nimic altceva în afară de teatru.” Rodica Popescu Bitănescu în ziarul Jurnalul Naţional (octombrie 2013)

„Am un soţ nemaipomenit, am fost o femeie răsfăţată de natură. Ne mai certăm şi noi, ca oricine, dar chestii minore. Ne-am respectat mereu, nu ne-am jignit niciodată. Nici după atâta timp nu ne-am plictisit unul cu celălalt.”

„Nu am mâncat niciodată dulciuri şi cred că asta m-a ajutat să fiu în formă. Nu mănânc sărat, nu beau decât sucuri naturale. Când eram mică, părinţii mei erau săraci şi nu aveau bani să-mi cumpere prăjituri, aşa că m-am obişnuit cu timpul, iar acum nu mai simt nevoia de aşa ceva. Chiar dacă a plecat de la ceva trist, consider că şi asta m-a ajutat în decursul anilor să mă menţin în formă.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Rodica+Popescu+Bit%E3nescu)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rodica_Popescu_Bit%C4%83nescu

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/05/documentar-actrita-rodica-popescu-bitanescu-implineste-80-de-ani–155396

Octavian Cotescu

Născut: 14.02.1931, Dorohoi, Romania

Decedat: 22.08.1985 (54 de ani), Bucuresti, RS Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

La 14 februarie 1931 se naște la Dorohoi, județul Botoșani, Octavian Coteț, viitorul actor Octavian Cotescu, fiul maistrului ceferist Ilie Coteț (n. 1902) și al Anastasiei Lazăr (n. 1911). După trei ani, tatăl se mută cu serviciul la Iași. Vor locui în pavilioanele CFR, pe strada Aurora, din Copou. Bunicii dinspre tată erau țărani din comuna Miroslava, județul Iași. Octav s-a dus la ei doar de câteva ori și pentru scurt timp, în vacanțe. În schimb, verile le petrece cu mama și cu sora sa, Mioara (Maria, născută la 29 august 1934), la Botoșani, la bunicii dinspre mamă, Petru Lazăr, mecanic de locomotivă și Maria Lazăr, casnică. Locuiau pe strada Cronicar Neculce nr. 12, unde aveau o mică gospodărie cu livadă. Octav va continua să vină la Botoșani, la mătușa sa, Ecaterina Lazăr, unde își va petrece vacanțele cutreierând orașul și împrejurimile chiar și după dispariția din viață a bunicilor.

În perioada 1938—1942 urmează, la Iași, cursurile Școlii primare din str. Toma Cozma, cartierul Aurora. După terminarea școlii primare, în anul 1942 se înscrie la Colegiul Național din Iași.

Mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași. În anul 1943 părinții divorțează. În primăvară, bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara. Mama va lucra ca telegrafistă în Gara Timișoara. Primesc locuință în cartierul Fratelia. Tatăl e detașat cu serviciul la Cîineni, județul Vâlcea.

În anul 1944 – Mai mulți elevi ai Liceului Național din Iași, printre care și Octav, se înscriu la Liceul Militar, transferat de la Iași la Timișoara, urmându-l apoi la Pitești, până în vara anului 1945, când vor reveni la vechile lor școli, în urma desființării Liceului Militar.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

In vara lui 1946, pe scena cinematografului Popovici din Botosani, se juca O zi de odihna, de Valentin Kataev cu Octavian Cotescu ca interpret si regizor.

Elev in clasa a VI-a, al Liceul National din Iasi, Octavian Cotescu sustine, in toamna anului 1946, examenul de intrare la Conservatorul iesean. Si reuseste.

Cu rolul Mircea Vadu din Cumpana, Cotescu isi sustine examenul de diploma la Institutul de Teatru Matei Millo in 1950. Este repartizat, la absolvire, la Teatrul Municipal din Bucuresti, debutand in Padurea de Nikolai Ostrovski, la 12 mai 1951.

Au urmat o serie de mari roluri de teatru, neuitat fiind cel al lui Catavencu din „O scrisoare pierduta”, in care mai poate fi vazut si azi, pentru ca spectacolul a fost filmat si televiziunile il reiau periodic, spre deliciul celor care il revad sau al celor care il vad pentru prima oara.

A fost Tom din „Menajeria de sticla” de Tennessee Williams, in regia lui Liviu Ciulei, Gogu din „Prostii sub clar de luna” de Teodor Mazilu, in regia lui Lucian Pintilie, care l-a mai distribuit in „Biedermann si incendiatorii” de Max Frisch, „D’ale Carnavalului” de Caragiale, unde a fost un neuitat Nae Girimea, in „Revizorul” de Gogol, spectacolul care a fost interzis si in urma caruia Pintilie a trebuit sa plece din tara; a jucat in „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, sub bagheta regizorului Valeriu Moisescu, in „Tango” de Mrozek, regizat de Radu Penciulescu, in „Macbeth” sub bagheta lui Liviu Ciulei, in „Tandrete si abjectie” de Teodor Mazilu, regia Cornel Todea si Adrian Georgescu, in „Acesti nebuni fatarnici” de Mazilu, in regia lui Emil Mandric, in „Anecdote provinciale” de Vampilov, regia Valeriu Moisescu, in „Unchiul Vania” de Cehov, in regia lui Laurentiu Azimioara, in „Minetti” de Thomas Bernhard, regizat de Anca Ovanez, in „Maestrul si Margareta” de Bulgakov, in regia Catalinei Buzoianu, in „Tartuffe” de Moliere si „Cabala bigotilor” de Bulgakov, regizate de Al. Tocilescu.

In 1960 este angajat la Institutul de Arta Teatrala Cinematografica, la Catedra de Arta actorului; in 1967 devine lector; in 1970, conferentiar; in 1977, prin concurs, devine profesor universitar si este numit sef de catedra la Arta actorului

In 1981 este ales rector al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale”, apoi reales in 1984.

Ca profesor, a condus clase de actori care au ajuns sa aiba, la randul lor, un loc aparte in inima publicului.

Octavian Cotescu a fost căsătorit cu actrița Valeria Seciu. Alexandru Cotescu este fiul lui Octavian Cotescu și al Valeriei Seciu. Alexandru Cotescu a avut o apariție meteorică în filmul „Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăiește la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice și vieți ale sfinților.

A incetat din viata la 23 august 1985, la Sinaia.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

O bogata teatrografie, filmografie, aparitii la televiziune, teatru radiofonic ni-l releva pe Octavian Cotescu, staruind in constiinta multor generatii, mai vechi si mai noi, ca un actor complet, devotat teatrului romanesc, slujit exemplar, continuu, cu profesionalism si iubire patimasa. In 1985, Octavian Cotescu a primit Premiul Asociatiei Cineastilor din Romania pentru intreaga activitate.

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Detalii despre cum a fost văzut, apreciat

Citate celebre ale personalității

„Improvizaţia este spontaneitatea elaborată sau elaborarea spontaneităţii.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Octavian+Cotescu)

Citate celebre despre personalitate

Fanus Neagu: „Cotescu iubește lemnul scenei, așa cum iubea domnul de Molière înserarea la curtea regilor Franței pentru că acolo și-a îngropat butucul de vie.”

„Cotescu e băiatul care într-o zi s-a furat pe sine de acasă și a fugit să se dăruiască lumii sub formă de fragi roșii. Născut în nordul Moldovei, care e Roma diasporelor est-europene, el a plecat călare pe șapte cai și pe un băț de aur, purtând în suflet primăveri cu două capete, o pasăre botoasă cu ochi de aramă și un cap de cerb între doi snopi de maci.”

(Sursa: https://www.ziarulmetropolis.ro/octavian-cotescu-o-viata-ca-un-poem/?next=20/?next=18%2F%3Fnext%3D20%2F)

Surse

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/octavian-cotescu-actor

https://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Cotescu

Poze:

https://www.activenews.ro/prima-pagina/22-august-Octavian-Cotescu-33-de-ani-de-vesnicie-152389

https://www.click.ro/vedete/romanesti/s-au-implinit-30-de-ani-de-la-moartea-marelui-actor-octavian-cotescu-vaduva-sa

https://www.romaniatv.net/media_185876_povestile-bizare-ale-bucurestiului-fantomele-bantuie-centrul-vechi-si-o-importanta-universitate-vid_136909.html

https://foto.agerpres.ro/?is_search=1&imageTitle=OCTAVIAN+COTESCU+-+1983

Marin Moraru

Născut: 31.01.1937, Bucuresti, Romania

Decedat: 21.08.2016 (79 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Actorul Marin Moraru s-a născut pe 31 ianuarie 1937, în Bucureşti, într-o familie modestă.

A dat examen la Politehnică, dar a fugit la cursuri la Institutul de Teatru. N-a reuşit „din prima”, dar a fost admis ca „audient” şi a absolvit Institutul în 1961, la clasa Dinei Cocea. Rolul său de diplomă a fost Agamiţă Dandanache din « O scrisoare pierdută » de I. L. Caragiale. Actorul nu a regretat alegerea. „Aş fi fost un inginer constructor handicapat …la sufletul meu”, mărturisea actorul într-un interviu din 2010 acordat pentru Gândul.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I. L. Caragiale” în 1961, sub îndrumarea lui Dinu Cocea, Marin Moraru a jucat pe scena Teatrului Tineretului timp de trei ani, apoi la Teatrul de Comedie şi la Bulandra.

Cariera în film şi-a început-o în 1966, cu ”Haiducii”, alături de Ion Besoiu, Toma Caragiu, Amza Pellea şi Colea Răutu. Actorul a devenit foarte popular în România anilor ’70 şi ’80, când a avut roluri importante în filme regizate de Manole Marcus (”Actorul şi sălbaticii”), Dan Piţa (”Concurs”, ”Faleze de nisip”, ”Filip cel bun”), Mircea Drăgan (”Chiriţa în Iaşi”) sau Horea Popescu (”Cuibul de viespi”).

Din 1971, Marin Moraru a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, având în paralel roluri în peste 20 de filme.

Timp de şase ani, a predat actoria la IATC, carieră pe care a abandonat-o în 1980 pentru a se dedica în totalitate celei de la TNB – unde din 2002 este societar de onoare – şi de pe marele ecran.

Actorul a jucat în 24 de lungmetraje.

Printre filmele memorabile în care a jucat Marin Moraru se numără: , „Ringul”, regia Sergiu Nicolaescu, 1983, „Concurs”, regia Dan Piţa, 1982, „Faleze de nisip”, regia Dan Piţa, 1982, „Iarna bărbaţilor”, regia Mircea Moldovan, 1977, „Tufă de Veneţia”, regia Petre Bokor, 1977, „Operaţiunea Monstrul”, regia Manole Marcus, 1976, în care a jucat alături de Toma Caragiu, „Toamna bobocilor”, regia Mircea Moldovan, 1975, „Actorul şi sălbaticii”, regia Manole Marcus, 1974, „Filip cel Bun”, regia Dan Piţa, 1974, „Un comisar acuză”, regia Sergiu Nicolaescu, 1974 sau „Haiducii”, regia Dinu Cocea, 1965.

Comedia lui Victor Ion Popa „Take, Ianke şi Cadâr” montată la TNB a fost unul dintre spectacolele în care triada Marin Moraru, Gheorghe Dinică şi Radu Beligan a realizat roluri memorabile, de mare clasă. Cei trei monştri sacri ai teatrului românesc – Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică – au jucat spectacolul timp de stagiuni succesive, cu sălile pline.

Printre cele mai cunoscute roluri ale lui Moraru la TNB se numără: Doctorul – „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, (din 2006), Ştefănescu – „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco, 2003, Popa Prună – „Crimă pentru pământ” după Dinu Săraru, regia Grigore Gonţa, 2002, Take – „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, 2001, Kostiliov – „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998, Estragon – „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, regia Grigore Gonţa, 1980, Tache Farfuridi – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, regia Radu Beligan, 1979, Max – „Generoasa Fundaţie” de Antonio Buero Vallejo, regia Horea Popescu, 1978, Ianache Duduleanu – „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, regia Horea Popescu, 1977, Cezar Rapf – „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu, 1977.

Un alt rol notabil al lui Moraru a fost cel al lui Diderot – „Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot, regia David Esrig, spectacol montat la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din Bucureşti.

La Teatrul Odeon jucat între 1998 – 1999, un rol de menţionat în care a jucat actorul fiind cel a lui Titircă din comedia „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regia Mihai Măniuţiu.

Actorul a fost căsătorit timp de 52 de ani cu Lucia Popescu – Moraru, redactor muzical la postul public de radio.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Marin Moraru este un actor care a uluit lumea teatrului cu creațiile sale. Spectacole precum „D’ale carnavalului”, „Leonce și Lena”, „Nepotul lui Rameau”, „Capul de rățoi”, „Umbră”, „Troilus și Cressida”, „Ocolul pământului”, „Trei gemeni venețieni”, ori, după Revoluție, „Tache, Ianke și Cadar”, „Egoistul”, „Crimă pentru pământ” l-au avut și îl au în fruntea distribuției.

În 2002, Marin Moraru a apărut, alături de Mathieu Kassovitz, Marcel Iureş şi Horaţiu Mălăele în producţia lui Costa Gavras, ”Amen”, care a intrat în competiţia pentru Ursul de Aur la Berlin şi a câştigat premiul César pentru scenariu.

În 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) cu ocazia aniversării instituției. În același an, actorul a fost decorat de președintele României cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce.

Actorul care a făcut onoare școlii românești de teatru și film a primit în data de 2 martie 2009 premiul pentru întreaga carieră la Gala Premiilor Gopo. Aceasta reprezintă recunoașterea legitimă pe care lumea filmului de la noi o acordă contribuției importante pe care a avut-o Marin Moraru la istoria ultimelor 4 decenii de cinematografie din România.

În 2012 a primit o stea pe „Aleea Celebrităților” din București (Piața Timpului).

Premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF 2015 pentru întreaga activitate.

Detalii despre cum a fost văzut/ă, apreciat/ă

Citate celebre ale personalității

„Fericirea nu există pentru că atunci când spui sunt feiricit, ai fost deja. Nu poţi să pui mâna pe ea. Dacă ajungi să spui sunt fericit înseamnă că această constatare e trecută prin conştiinţa ta şi e lăsată în urmă, fericirea care a fost, deci nu exitsă. Totul trece. Dumnezeu ne-a lăsat cu această pierdere, adică uităm. (…) Dacă îţi propui să fii fericit, o bucăţică de fericire ajunge. (…) Fericirea mea e munca.”, mărturisea actorul într-un interviu pentru emisiunea „Profesioniştii”.

(Sursa: https://www.mediafax.ro/social/actorul-marin-moraru-a-murit-duminica-la-varsta-de-79-de-ani-video-15593019)

„Eu, stând în culise, văd exact ce şi cum a făcut actorul pe scenă. Nu am mai văzut actori care să stea în arhechin sau care să vină la repetiţiile altor colegi. Trebuie să ştiu ce fac colegii mei pentru a vedea unde mă situez eu. Dacă nu eşti curios să vezi asta, poţi să crezi că eşti Dumnezeu. Însă dacă ieşi afară şi te compari cu alţii, vezi că, de fapt, sunt foarte mulţi Dumnezei în jurul tău.”

„Femeile sunt acele surprize pe broderiile vieţii.”

„Trântorului nu îi arde de muncă, dar îi arde să fie tată.”

„Politica a început în ziua în care primul politician s-a întâlnit cu primul fraier.”

„Nu cred nici în ruptul capului în existenţa conflictului dintre generaţii şi nici nu-i înţeleg rostul. Adică, ce conflict să existe între mine şi Radu Beligan? Pentru ce? Ca să-i iau eu rolurile? Ca să joc ce joacă Beligan? Păi, ca să joc ce joacă Beligan trebuie să învăţ să ţin mâna în buzunar ca el. Nici asta nu ştiu. Trebuie să ai o anumită atitudine, caracteristică fiecăruia.”

„Nu toate poveştile au cuvinte, unele sunt formate din imagini.”

„Calmul şi răbdarea sunt căile succesului.”

„Pentru mine, culmea mizeriei este mizeria spirituală.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Moraru)

Citate celebre despre personalitate

Dacian Cioloş: „Marin Moraru a fost unul dintre actorii luminoşi care a marcat lumea teatrului şi filmului românesc decenii la rând, cum numai cei puţini, atinşi de har o pot face. Din păcate, încă o stea a scenei ne părăseşte. Rămânem fără o minte sclipitoare, un actor talentat cu un farmec aparte şi un om care a fost mereu interesat şi de viaţa cetăţii”.

Silviu Biriș: „Marin Moraru avea precizia unui ceas elvețian și este irepetabil ca actor”.

Florin Zamfirescu: „O să mi-l amintesc ca pe un mare actor, cel mai mare actor pe care l-am avut în ultima perioadă. Era un actor uriaș și pot să mai spun că pleacă fără urmași, adică (…) este unic și irepetabil. Nu poate fi nimeni ca Marinuș. Era un om de o căldură și de o cumsecădenie rar întâlnite. Nici nu mai găsești așa ceva.”

Alexandru Arşinel: „Marinuş Moraru era un actor excepţional, de geniu, cu creaţii formidabile.”

(Sursa: https://a1.ro/news/social/reactii-dupa-moartea-lui-marin-moraru-a-fost-un-coleg-un-actor-si-un-prieten-desavarsit-id518760.html)

Surse

https://www.cinemagia.ro/actori/marin-moraru-4128/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Moraru

https://www.mediafax.ro/social/actorul-marin-moraru-a-murit-duminica-la-varsta-de-79-de-ani-video-15593019

Poze:

https://adevarul.ro/cultura/teatru/de-era-trist-comicul-marin-moraru-1_59bb4ee65ab6550cb82f4925/index.html

https://www.cinemagia.ro/actori/marin-moraru-4128/

https://evz.ro/ea-este-vaduva-lui-marin-moraru-femeia-care-i-a-stat-alaturi-marelui-actor-timp-de-52-de-ani.html

Dan Puric

Născut: 12.02.1959

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Dan Puric este un actor, eseist, autor și regizor de teatru român. Spectacolele sale – Toujours l’amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote – au fost reprezentate în mai multe țări. În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

„Rapsodul bucuriei” și „ortodoxul îmbisericit mărturisitor”, cum e numit Dan Puric în prefața unei cărți al cărei autor este, s-a născut la Buzău, dar a copilărit la Nehoiu. Până într-un punct, viața lui Dan Puric nu a avut nimic spectaculos. A plecat din Nehoiu la București, unde a făcut liceul „Nicolae Tonitza”. Avea talent la desen, dar el voia să facă teatru. A dat prima oară la Academia de Teatru și Film și a picat. Avea 18 ani și s-a angajat ipsosar pe un șantier din București. După un an, a mai încercat o dată la Teatru. De aceasta dată, eșecul l-a trimis în armată, unde și-a petrecut 18 luni din viață. Întors din militărie, a reușit să intre la Teatru, în clasa lui Dem Rădulescu. În 1985 și-a luat licența și a fost repartizat la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. A rămas acolo până în 1988, când s-a mutat în București, la Teatrul National I.L. Caragiale, unde are spectacole și astăzi.

Viața profesională/artistic – Unde, când și cum a debutat

De-a lungul timpului a interpretat roluri prime în piese de Aristofan, Shakespeare, Goldoni, Chase, Harwood, Marivaux, Gogol, Caragiale, Eminescu, Blaga și alții.

Totodată, a regizat filme și secvente publicitare pentru televiziune la Lausanne – Elveția, atracția sa către pantomimă concretizându-se în spectacole prezentate în regie proprie pe scenele teatrelor din Botoșani și București, dar și la Centrul Cultural European, fiind aplaudat deopotrivă la Viena, Novi Sad, Veneția, Budapesta, New York, Chicago, Toronto, Montreal. De asemenea, a susținut rolul principal într-un film co-producție romano – sârbă în regia Mariei Marek.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În arta lui Dan Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în mișcare armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat și fermecat. Artistul are în el ceva fantastic, o forță ce contaminează și care ne obligă să descoperim esența însăși a spiritului și a artei, exprimată prin gest. Dan Puric a promovat în calitatea sa de regizor un spectacol de teatru total, o sinteză a artelor dansului, costumului și mimicii, care amintește experimentele din perioada interbelică a marelui regizor francez Jean-Louis Barrault și teoria supramarionetei.

În 2008 a publicat cartea „Cine suntem, sau despre taina identității personale și comunitare traită și exprimată în și prin persoana autorului”, în care vorbește despre apropierea sa de creștinism și despre pierderea identității neamului românesc, iar în 2009 a lansat „Omul Frumos”.

Din 2001 este societar al Teatrului National București, activitatea sa fiind încununată cu Premiul I la Festivalul de Film – Costinești (1987), Premiul special la Festivalul Pantomimei – St. Croix, Premiul pe 1996 la Chicago Artists International Program, Premiul „Constantin Tănase” la Festivalul Umorului,  Premiul UNITER conferit de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru (1999) Premiul „pentru performanță în teatrul non – verbal”, Marele Premiu al Fundației Anastasia (2002), și altele. Din decembrie 2004 este societar de onoare al Teatrului Național.

În 2000 i s-a conferit Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.

În anul 2008 a ţinut o predică, Predica la Duminica celor 10 leproși, la Mănăstirea Petru Vodă.

A fost casatorit cu Carmen Ungureanu și are un fiu cu ea, însă au divorţat și s-a recăsătorit de curând.

Detalii despre cum a fost văzut/ă, apreciat/ă

Nominalizări și premii

  • Crucea Casei Regale a României înmânată de Majestatea Sa, Regele Mihai al României, 2009
  • Marele Premiu la cea de-a 8-a ediție a Festivalului Internațional de Monodramă din Bitola, Macedonia, 2006
  • Premiul de excelență pentru „Maestru al teatrului românesc, ambasador al spiritului poporului român, folosind tăcerea ca limbaj universal”, acordat de firma olandeză Den Braven, 2006
  • Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române pentru realizările din cinema și teatru (2003)
  • Premiul UNITER pentru teatru non-verbal, 2003
  • Marele Premiu UNESCO pentru dezvoltare culturală – pentru promovarea artei scenice românești în străinătate (modalități de exprimare scenică), 2002
  • Marele Premiu al Fundației „Anastasia”, 2002
  • Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler – pentru servicii excepționale în cultură, 2000
  • Premiul UNITER acordat de Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru pentru spectacolul Toujours l’amour, 1999
  • Premiul pentru Teatru de Pantomimă acordat de secția română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – Fundația Teatrul XXI, 1997
  • Premiul „Constantin Tănase” la Festivalul Umorului pentru rolul principal din Omul care a văzut moartea, 1997
  • Premiul I la Festivalul de Film de la Costinești pentru spectacolul de pantomimă Jocul, 1987

Citate celebre ale personalității

„Cred că nu există bucurie mai mare decât când vezi că laşi în urma ta nu un spectacol, nu o regie, ci o stare, o bucurie.”

(Sursa: https://www.mediafax.ro/cultura-media/dan-puric-aniversat-printr-un-spectacol-si-un-album-3908758)

„Căci ce este, în fond, prietenia, dacă nu acel minunat privilegiu al sufletului în care adevărul se poate odihni.”

„Ştiţi cum se zice: distanţa, pentru dragoste, este ca vântul pentru foc. Dacă dragostea e mare, o înteţeşte. Dacă nu, o stinge.”

„Cultura nu mântuie. Cel mult, amână. Specia nu are prieten, ci concurent! Iar specia culturală, oricât de rafinată ar fi, n-are nimic de a face cu spiritul creştin.”

„Simplitatea este un privilegiu.”

„Cât de stupidă e ordinea făcută de om şi cât de frumoasă este viaţa făcută de Dumnezeu!”

„Prin suferinţă asumată jertfelnic şi prin rugăciune cu lacrimi, omul frumos românesc a transformat temniţele în mânăstiri.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Dan+Puric)

Citate celebre despre personalitate

Surse

http://istoria.md/articol/970/Dan_Puric,_biografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Puric

Victor Rebengiuc

Născut: 10.02.1933, București, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine)

Primii ani

Născut în București, Rebengiuc a crescut într-o familie modestă. După ce părinții lui s-au separat când Rebengiuc avea trei ani, el și fratele său mai mic au fost crescuți de bunicii lor materni. A crescut în perimetrul orașului, în cartierele oamenilor cu venituri mici și, așa cum își amintește, familia sa fiind nevoită să schimbe mai multe locuințe din motive financiare. Ei au locuit în Dristor, apoi în Chiajna, Rahova, Dealul Spirii și, în cele din urmă, în nordul Bucureștiului. Tatăl său, Gheorghe, pe care cei doi fii i-a întâlnit rar, a fost ucis în al Doilea Război Mondial, și a murit în Bătălia de la Stalingrad, în 1942. Victor și fratele său au primit ulterior o pensie. Mama sa a lucrat ca funcționar și, chiar înainte de pensionare, era angajată a Ministerului Transporturilor. Rebengiuc consideră că și-a dobîndit calitățile actoricești pe cale genetică, de la tatăl său. El a menționat într-un interviu: „Am fost îndurerat de absența tatălui meu și, într-un fel, m-am simțit mereu ca și cum ar fi ceva lipsit, deși legătura dintre noi nu era puternică.”

Victor Rebengiuc și-a terminat studiile secundare la Liceul Militar, o școală căreia îi este recunoscător pentru că a insuflat în el un sentiment de disciplină.După o perioadă de colaborare cu o trupă de amatori din zona Vitan,[9] Rebengiuc a intrat la Institutul de Teatru, la clasa Aura Buzescu, actriță care, alături de Clody Bertola, i-a inspirat tehnica de actorie.Printre artiștii care l-au modelat, Rebengiuc amintește și actorii sovietici Mihail Jarov și Ruben Simonov, ale căror interpretări în filme el le-a urmărit îndeaproape, și colegul său mai mare, actorul Radu Beligan: „Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. […] Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.”

A absolvit în 1956, iar după un stadiu de șase luni la Teatrul Național din Craiova, s-a întors la București, stabilindu-se în vecinătatea Grădinilor Cișmigiu și începând lucrul la Bulandra. Rebengiuc era la acea vreme într-o relație cu actrița Anca Verești, cu care s-a căsătorit în 1960, divorțând cinci ani mai târziu.

Primul rol de teatru al lui Rebengiuc a fost Biff în piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller în regia lui Dinu Negreanu, despre care, mai târziu, actorul își amintește că era netalentat și promovat din motive politice. De asemenea, el povestește că pregătirea pentru acest rol a făcut-o cu Liviu Ciulei, acest lucru fiind unul dintre puținele aspecte pozitive ale producției. În același timp, a început o colaborare cu Teatrul Mic și cu regizorul Radu Penciulescu, fiind împreună cu actorii Leopoldina Bălănuță, George Constantin și Olga Tudorache, unul dintre primii actori care au participat la proiect. Rebengiuc a apărut în mai multe producții experimentale ale lui Penciulescu: Doi pe un balansoar de William Gibson, Tango de Sławomir Mrożek și Richard al II-lea de William Shakespeare. Criticul de teatru Simona Chițan a văzut colaborarea ca un aspect al liberalizării după anii realismului socialist: „Penciulescu și Rebengiuc au deschis astfel […] o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puși în scenă autori moderni la vremea respectivă.”

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Rebengiuc a debutat în cinematografe în 1956 cu filmul Mîndrie și a continuat cu roluri minore în mai multe filme, inclusiv Furtuna din 1960, adaptată de Andrei Blaierdupă o lucrare a lui Titus Popovici, Poveste sentimentală a lui Iulian Mihu (după Horia Lovinescu) și Darclée, povestea biografică a cântăreței de operă Hariclea Darclée. În 1965, Victor Rebengiuc îl interpretează pe Apostol Bologa, personajul central din filmul lui Ciulei Pădurea spânzuraților (adaptare după romanul omonim a lui Liviu Rebreanu). Filmul a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes,și a fost primit cu ovații în picioare la Festivalul de Film de la Acapulco din Mexic.

S-a îndrăgostit de actrița Mariana Mihuț, cu care s-a căsătorit în 1965. Ei au un fiu, Tudor, născut în 1975, care a ajuns un arhitect cunoscut

De când a devenit cunoscut publicului, Rebengiuc s-a consacrat drept unul dintre principalii actori ai generației sale și a câștigat laude atât pentru tehnica sa, cât și pentru abilitățile sale naturale. Filosoful Andrei Pleșu a scris despre el următoarele: „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul „artistului”. Singurul „semnal” al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicția tranșantă, atenția înnăscută față de limpezimea emisiei vocale și a mesajului. Și nu e vorba de afectarea obișnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostația virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor și pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr […] și dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc.”

Actorul recunoaște că are o teamă de improvizație și povestește că s-a pregătit intens pentru fiecare dintre rolurile sale. Colaborând cu importanți regizori de scenă precum Ciulei, Cătălina Buzoianu și Andrei Șerban, Rebengiuc a câștigat faimă pentru performanțele sale în adaptările pieselor de teatru shakespeariene (Orlando în Cum vă place, Brutus în Iulius Caesar, rolul principal în Richard al II-lea) ca și în cele ale lui Henrik Ibsen (Bernick în Stâlpii societății și personajul principal din Rosmersholm), Anton Cehov (Mihail Lvovici Astroff în Unchiul Vania), Oscar Wilde (Jack în Importanta de a fi onest), Eugene O’Neill (Lungul drum al zilei catre noapte, Luna pentru cei dezmoșteniți) și Tennessee Williams (Stanley Kowalski în Un tramvai numit dorință).Înainte ca Penciulescu să plece în Suedia, el și Rebengiuc au lucrat și la versiunea Bulandra a piesei Vicarul de Rolf Hochhuth.

După debutul său în cinematografie, Rebengiuc a devenit o prezență regulată pe ecran. Următorul său film a fost Nay-dalgata nosht din 1967, de regizorul bulgar Vulo Radev, unde a jucat alături de Nevena Kokanova ca prizonier britanic. Doi ani mai târziu, sub conducerea lui Mihai Iacob, Rebengiuc a jucat în Castelul condamnaților. La sfârșitul anilor 1960 și 1970 a fost prezent în două adaptări pe ecran după lucrările scriitorului clasic român Ion Luca Caragiale (Cadou și O scrisoare pierdută). În 1972 și 1973, el a jucat două adaptări după scrierile lui Titus Popovici: Conspirația și Departe de Tipperary. De asemenea, în 1973, a apărut în filmul Dimitrie Cantemirîn regia lui Gheorghe Vitanidis și, în anul următor, a avut unul dintre rolurile principalele în Zidul lui Constantin Vaeni. Rebengiuc a avut, de asemenea, rolul pricipal în 1976 în Tănase Scatiu (o adaptare a ciclului literar „Comăneștenilor” lui Duiliu Zamfirescu), care a fost prima sa colaborare cu regizorul Dan Pița. Doi ani mai târziu, el a apărut în Cianura și picătura de ploaie a lui Manole Marcus, în Buzduganul cu trei peceți de Vaeni și Profetul, aurul și ardelenii de Dan Pița. În 1979 a fost distribuit în Un om în loden, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

La sfârșitul anilor ’70, Rebengiuc a trebuit să apară și într-o serie de producții de film pe care le recunoaște că erau de o calitate scăzută și că, în principal, erau pline de principiile ideologice noi impuse de regimul comunist și de președintele Nicolae Ceaușescu (vezi Tezele din iulie). De exemplu, el citează Buzduganul cu trei peceți, unde a portretizat personajul principal, Mihai Viteazul. Din filmele comuniste bazate pe viața lui Mihai, Rebengiuc spune: „Mihai Viteazul era însuși Ceaușescu cu barbă, mustață și cușmă și ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceaușescu”. Rebengiuc spune că nu are nici un regret că nu a fost invitat să joace în filme similare regizate de Sergiu Nicolaescu

El recunoaște că a reușit să scape de majoritatea altor forme de susținere a cultului personalității liderului comunist, dar indică faptul că, fără permisiunea lui, mai multe dintre spectacolele sale au fost luate în considerare la concursuri în cadrul festivalurilor comuniste și că i-au fost trimise o serie de diplome pentru diferitele sale roluri. Își amintește că a refuzat să participe la festivalul Cântarea României, o formă cvasi-obligatorie la nivel național de competiție socialistă în domeniul artelor: „Nu am putut și am spus nu, domnule. [Au spus:] «Păi, dacă nu te duci te dăm afară.» Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.”

În anii ’80 a avut mai multe roluri în producțiile românești, începând cu filmul lui Pintilie din 1981 De ce trag clopotele, Mitică?, unde a jucat rolul Pampon, unul din rolurile principale, în timp ce soția lui, Mihuț, a fost distribuită ca iubita lui Pampon, Mița Baston. Pintilie, care a planificat producția de-a lungul câtorva ani, a povestit mai târziu că intenționa să-l distribuie pe Toma Caragiu în rolul lui Pampon și chiar a vorbit cu actorul înaintea de moartea acestuia în cutremurul din 1977. Deși acțiunea filmului se petrecea în timpul Belle Époque, și se baza pe piesa lui Caragiale, atmosfera sumbră a filmului și tonul ireverențios făceau aluzie la realitățile României comuniste, lucru care a determinat interzicerea lui înainte de premieră.Cooperarea dintre actor și regizor a cimentat prietenia lor: Rebengiuc îl numește pe Pintile „un mare regizor” și declară că îl iubește „ca pe un frate”.

După sfârșitul comunismului, Rebengiuc a continuat să acționeze în producțiile cinematografice. În 1992, el a jucat ca primar al satului în filmul premiat al lui Pinilie, Balanța, rol pe care îl „mic, dar consistent”.Replica sa din film „americanii sunt cei mai proști oameni din lume” este amintită ca o reflecție ironică a naționalismuluifiind recuperat în discursul comunist și anti-capitalist.

În anul următor, el a fost în distribuția Cel mai iubit dintre pământeni, o altă adaptare după Marin Preda. Cel de-al doilea film al lui Pintilie cu Rebengiuc în rol principal, drama Prea târziu, a fost nominalizată la Palme d’Or; filmul vorbește despre nereușitele justiției din România postcomunistă iar Rebengiuc a jucat rolul lui Picior de Elefant. În 1997, el a jucat în Omul zilei, bazat pe un scenariu de Radu F. Alexandru, iar în 1999, alături de actori maghiari și români, a jucat în filmul lui Gábor Tompa, Apărarea chineză. De asemenea, Rebengiuc a jucat în rolul Grigore Cafanu în filmul lui Pintilie Terminus Paradis (1998), premiat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Veneția.

El a fost, de asemenea, sporadic prezent pe scenă la Bulandra, și a declarat că nu a fost interesat să joace în teatru experimental, indicând faptul că nu se potrivea cu gustul său. Între 1990 și 1996 a fost rectorul Institutului de Teatru.Vorbind în 2005, el a spus că obiectivul său final este de a fi „un mare actor”, declarând că asta implică „să joc un rol și să nu am nimic să-mi reproșez după aceea. Să joc fără nici o pată, fără greșeală, asta mă face să continui”

Rebengiuc a apărut, de asemenea, în prima sa producție majoră de televiziune, Tandrețea lăcustelor, adaptată de Dan Necșulea după un scenariu de Eugene Pretorian și difuzată de TVR1 în 2003. A ilustrat viețile oamenilor bogați și puternici după Revoluție, care își investesc energiile în subminarea pozițiilor celorlalți. În acelasi an, el a colaborat din nou cu Pintilie, jucand cu Răzvan Vasilescu în Niki si Flo, jucându-l pe colonelul Niki Ardelean. Personajul său, este descris de însuși Rebengiuc, ca fiind „un om modest, dar care își cunoaște propria valoare” este exasperat de intruziunea continuă a lui Flo în viața sa și, în cele din urmă, se oprește la crimă.[9] Rebengiuc spune că lucrul cu scenaristul Cristi Puiu l-a impresionat.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Premii

  • 1976: Premiul ACIN pentru interpretare masculină în Tănase Scatiu
  • 1987: Premiul ACIN pentru interpretare masculină în Moromeții și Pădureanca
  • 1988: Premiul Costinești pentru interpretare masculină în Moromeții
  • 1992: Premiul UCIN pentru interpretare masculină în rol secundar în Balanța
  • 2003: Premiul UNITER pentru întreaga activitate
  • 2004: Premiul de Excelență acordat de TIFF
  • 2004: Premiul special al juriului de scurtmetraj Anonimul pentru Un cartuș de Kent și un pachet de cafea și Boborul
  • 2009: Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în spectacolul Moartea unui comis voiajor
  • 2010: Premiul TIFF pentru cea mai buna interpretare în Medalia de onoare
  • 2010: Premiul UCIN pentru interpretare masculină în Medalia de onoare
  • 2011: Premiul Gopo Cel mai bun actor în rol principal pentru Medalia de onoare
  • 2013: Trofeul UCIN 50 de ani
  • 2014: Premiul de Excelență acordat de UNITER, 2014
  • 2014: Premiul Gopo Cel mai bun actor în rol principal pentru Câinele Japonez
  • 2014: Trofeul de excelență la Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj
  • 2015: Premiul Academic acordat de UCIN
  • 2017: Premiat pentru ”Talent și verticalitate”, la Gala News.ro
  • 2018: Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în spectacolul Regele moare

Distincții

  • A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
  • 2008: Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografie (UNATC).
  • La 18 octombrie 2017 a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler.
  • Decorația „Nihil Sine Deo” din partea regelui Mihai I

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Cu echipa de la Bulandra, el a fost distribuit în rolul Tatăl din Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui Liviu Ciulei. Rebengiuc a fost lăudat de criticul Valentin Dumitrescu că „acoperă printr-o prestație remarcabilă gama de tragic-grotesc și mit decanonizat al unei condiții insurmontabile”.Rebengiuc a jucat într-o altă producție a lui Pintilie, Tertium non datur (pe baza unei povestiri a lui Vasile Voiculescu), jucând rolul Generalului. A colaborat cu Kordonsky la alte trei producții de scenă: Căsătoria după Nikolai Gogol, Conu’ Leonida față cu reacțiunea după Ion Luca Caragiale, care a fost prezentată doar o singură dată, în timpul unei festivități UNESCO la Bușteni, și Inimă de câine după Mihail Bulgakov, unde era Preobrazhenski. Această ultimă piesă a fost prezentată și a avut suces la Teatrul József Katona din Budapesta în toamna anului 2007. Rebengiuc și-a reluat activitatea în producțiile de televiziune, apărând în scurte seriale La Urgență(difuzat de TVR 1 în 2006-2007), și în mai multe episoade la Pro TV în Cu un pas înainte.

La începutul anului 2008, a fost Willy Loman în producția Bulandra Moartea unui comis voiajor (regia Felix Alexa) A apărut din nou alături de Mihuț, care a interpretat-o pe Linda, în ceea ce a fost anunțat ca fiind revenirea sa în lumea teatrului. În timpul acelei perioade, Rebengiuc, împreună cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru, a primit titlul de Doctor honoris causa de la Institutul de Teatru.

În perioada 2007-2008, Rebengiuc a fost distribuit în două filme: După EA și Nunta mută, producția de debut a prietenului și colegului său Horațiu Mălăele. De asemenea, a lansat o versiune audiobook a lui Lev Tolstoi „Moartea lui Ivan Ilici”. În februarie, chiar înainte ca actorul să împlinească 75 de ani, jurnaliștii Simona Chițan și Mihaela Michailov au publicat De-a dreptul Victor Rebengiuc, o carte dedicată carierei sale actoricești, editată de Humanitas. Rebengiuc, care a discutat despre credința sa creștină în interviuri, a început să aplice măiestria sa ca actor la difuzarea religioasă, cu citiri ale Psalmilor.

Performanța sa în rolul Willy Loman a fost răsplătită cu un alt premiu UNITER în aprilie 2009. În același an, Rebengiuc a apărut în filmul lui Călin Netzer, Medalia de onoare, iar interpretarea sa ca erou de război fără voie a fost premiată la Festivalul de Film de la Torino și la Festivalul Internațional de Film de la Salonic. Rolul i-a adus un alt premiu pentru cel mai bun actor masculin la Festivalul de Film Transilvania, ediția 2010, unde a fost invitat de onoare. În octombrie 2010, a primit premiul Prometheus Opera Omnia pentru performanță artistică, acordat de Fundația Anonimul.

S-a angajat într-o colaborare cu Teatrul Național București (TNB), în rolul Joe Keller în Toți fiii mei de Arthur Miller în regia lui Caramitru. Criticul de teatru Silvia Dumitrache, care a numit spectacolul „plin de viață și dinamică, tensionat și tulburător”, subliniază faptul că Rebengiuc a creat un portret „destul de pozitiv” al unui rol negativ, servind pentru a arunca „o lumină și mai tragică asupra piesei”. Rebengiuc a fost, de asemenea, liderul unei alte producții TNB, Legenda Marelui Inchizitor, adaptată de Radu Penciulescu după parabola eponimă a lui Feodor Dostoievski.Criticul Dan Boicea, care a menționat că producția se bazează pe monologurile lui Rebengiuc, a susținut de asemenea: „Rebengiuc nu exagerează cu nimic, e pasional prin blândețe, e ritos prin felul în care își menajează energia, arătând că are rezerve de atac și arme ascunse. Nu răbufnește la climax, deși ar fi putut să cadă în acest păcat.”

În 2011 a fost al doilea actor după Florin Piersic care a primit o stea pe „Walk of Fame” din București.

Citate celebre ale personalității

„Întotdeauna am furat meserie, încă din Institut am avut mari actori pe care i-am urmărit – mamă, ce pleiadă de actori erau când eram eu student! Doamna Buzescu, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Storin, Vraca, Mimi Botta, Marieta Deculescu, Sonia Cruceru, Beligan, Birlic – o nebunie, aveai ce să furi de la ei!”

„Cu timpul am descoperit cum te poţi apropia de un rol, cum îl citeşti foarte bine de mai multe ori, vezi cine este el în economia piesei, pe cine iubeşte din piesă dintre partenerii lui, pe cine urăşte, cui arată că-l iubeşte, cui nu-i arată că-l iubeşte dar îl iubeşte totuşi, mă rog, sunt o mulţime de lucruri care construiesc un personaj şi trebuie să te ocupi de ele.”

„Un copil are nevoie să ştie că părinţii îi sunt aproape şi că, oricât de greu i-ar fi, ei sunt lângă el.”

„Liviu Ciulei e parte din mine.”

„Am probat asta în meseria mea şi stiu că omul are rezerve în el, deci aştept acel imbold care să scoată din mine încă ceva nou, ceva care să mă ducă mai departe, care să mă ridice cu o treaptă mai sus decât sunt în momentul de faţă!”

„Teatrul e un microb, pe care dacă l-ai căpătat, nu-l mai poţi lepăda. Teatrul are limba lui… „Nu te iubi pe tine în artă, iubeşte arta din tine”… trebuie să munceşti mult, ani şi ani, şi să nu te laşi niciodată ameţit de succes… viaţa e muncă… să ajungi la culmea gândului înalt în spirit… să devii un actor-total, un actor foarte mare…” Victor Rebengiuc în Almanah ”Convorbiri literare” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Victor+Rebengiuc)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Rebengiuc

Toma Caragiu

Născut: 21.08.1925, Argos Orestiko, Grecia

Decedat: 04.03.1977 (51 de ani), București, R.S. România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Toma Caragiu a fost un actor român cu activitate bogată în teatru, TV și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975).

S-a născut la 21 august 1925 într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir. Familia Caragiu se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului 144. Toma este elev în clasa a opta la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Actorul va declara mai târziu:

„…am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.” —Toma Caragiu

După primii ani de viață petrecuți în Grecia, Toma se refugiază împreună cu familia (mama, tata și cele două surori mai mici, Matilda și Geta) în Cadrilater, pe atunci în România. După o serie de peregrinări, se stabilesc în Ploiești, unde Toma termină liceul.

Se căsătorește în 1952 cu o colegă de teatru, Maria Bondar (alintată „Bebe”), dar căsnicia nu este dintre cele mai fericite. Divorțul are loc în 1962, nu înainte de adoptarea unei fetițe de 3 ani, viitoarea Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu va urma cariera artistică a tatălui (ea declara într-un interviu din 2007: „nu am talentul lui, cultura lui, nici măcar nu-i continui meseria”,) dar va beneficia de drepturi de autor după tatăl său.

În 1963 are loc căsătoria cu Elena Bichman (n. 1937, București), tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim. Se pare că nici această căsnicie nu a fost dintre cele mai fericite, posibil datorită temperamentului mai aventuros al actriței. După tragica moarte a artistului, Elena Caragiu (familiar „Mimi”) părăsește în 1977 țara și se stabilește în Statele Unite ale Americii, continuîndu-și viața recurgând la diverse expediente sub numele de Helen Cara-Chester. A venit in Romania in sep. 2011 ca sa faca o casa memoriala Toma Caragiu.

Din 1964 actorul se mută în București împreună cu soția; cumpără o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș, aflată la circa 29 km de Capitală, unde își petrece timpul liber. Casa va fi vândută ulterior, după moartea maestrului, de către moștenitorea sa, Maria (Doina) Caragiu.

În seara fatidică de 4 martie 1977, artistul avea în vizită pe prietenul său, regizorul de film și TV Alexandru Bocăneț, venit să sărbătorească finalizarea filmului său Gloria nu cîntă, în care maestrul juca rolul principal. Imobilul în care locuia (blocul Continental) a fost distrus de cutremur până la etajul III (Toma Caragiu locuia la etajul II), dar cei doi au fost surprinși încercând să fugă pe scări și prinși între dărâmături. Trupul actorului a fost găsit la șase zile după cutremur, iar funeraliile au avut loc a doua zi, pe 11 martie 1977, în Cimitirul Bellu.

Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n.1927- d.2009), a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), (n. 1929), este o talentată sculptoriță.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista liceului Frământări. Primește diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile și intră la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa. În vacanțe susține o muncă vie de animator cultural și adunând în jurul său alți artiști realizează spectacolul Take, Ianke și Cadîr de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan. Astfel ia ființă nucleul denumit „Brigada culturală Prahova” ce se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” (1947) din care se va naște „Teatrul de Stat Ploiești” (1949). Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa Toreadorul din Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian.

La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. Obține diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie 1951 se angajează la „Teatrul de Stat” din Constanța, recent înființat, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O noapte furtunoasă.

În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În 1965 este invitat de Liviu Ciulei și pleacă la Teatrul Bulandra din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere.

A jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu și alții. A murit în mod tragic, sub dărâmăturile blocului din București unde locuia în Cutremurul din 1977 pe 4 martie, care va lua viața și bunului său prieten, regizorul Alexandru Bocăneț. Toma Caragiu a fost înmormântat la cimitirul Belu din București.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Toma Caragiu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Eugen Barbu spunea despre Toma Caragiu că ”a fost îngropat la cutremur ca un faraon sub o piramidă de beton”, ”un mormânt mare ca pentru talentul lui mare”.  Și că va trebui să treacă mult până când un alt mare talent să reușească să-l înlocuiască. Ultimele roluri în teatru, pe scena de la Bulandra, au fost în două drame: Satin, din ”Azilul de noapte”, și James Tyrone din ”Lungul drum al zilei către noapte”. Dar, după cum mărturisea regizorul Liviu Ciulei, a plecat fără să fi avut șansa de a-l juca pe Othello, așa cum și-a dorit. Rămân însă rolurile din filme și sketch-urile din emisiunile TVR-ului de altădată.

Într-un articol intitulat ”File de jurnal”, publicat în revista Luceafărul la 2 aprilie 1977, actorul Ion Besoiu, care era la acea vreme directorul Teatrului Bulandra, descrie, cronologic, oră cu oră și zi cu zi, clipele trăite în fatidica seară de 4 martie. Din clipa în care pământul s-a cutremurat, curmând peste 1500 de vieți, până pe 11 martie, ziua în care, la Cimitirul Bellu, zeci de coroane au acoperit un destin mare și tragic.

Citate celebre ale personalității

„Morţii lipsesc de la un timp dintre noi…” Toma Caragiu în Poeme şi alte confesiuni (1979)

„Iubita mea, tu eşti extaz de fiecare clipă, eşti suflare a trupului meu…”

„Se poate trăi fără artă şi cultură? Da! Dar nu merită.”

„Mediocritatea se apără genial, credeţi-mă. Ea află tot, notează tot, ştie tot şi, de fapt, mimează tot…” Toma Caragiu în interviu realizat de Eva Sîrbu

„Nu mă consider exclusiv actor de comedie, dar îmi face mare plăcere reuşita unui rol comic. Un atare rol mă cucereşte, mă obsedează, mă stimulează să fiu mai departe. Eu pentru asta exist. Aşa mă justific în faţa ochilor mei, în faţa conştiinţei mele şi, mai ales, în faţa oamenilor care vin să mă vadă şi să mă audă…” Toma Caragiu în interviu realizat de Eva Sîrbu

„Am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti. Sunt, deci, ploieştean get-beget.”(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Toma+Caragiu)

Citate celebre despre personalitate

Elena Caragiu: „Personalităţi ca Toma Caragiu nu au nevoie de copii care să ducă mai departe ştafeta. Toma a fost unic, în timp şi spaţiu.”

Alexandru Papadopol: „Până la urmă, şi Toma Caragiu a făcut scheciuri, dar acestea au rămas, pentru că în tot ce făcea se simţea actorul din el.”

Elena Caragiu: „Viaţa a demonstrat de ltfel în multe cazuri că urmaşii de sânge sunt foarte rar la înălţimea unor părinţi celebri. Talente ca Toma se nasc poate o dată la o sută de ani.”

Jean Constantin: „”Procesul alb” a fost primul meu film. Criticii de film spuneau „extraordinarul Jean Constantin”, lucru care mi-a mers la inimă. Când mă bătea Toma Caragiu în „Procesul alb”, în secvenţa de la Poliţie… am simţit-o. Bătaia s-a filmat pe viu, cu un aparat silenţios. Operatorul îi spusese lui Toma că trebuie „să se simtă palma” pe faţa mea. Eram în gros plan. Jucam cu un actor atât de mare!”(Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?q=citate++toma+caragiu)

Surse

https://www.activenews.ro/stiri/4-martie-1977.-41-de-ani-fara-Toma-Caragiu.-REMEMBER.-Cronica-unui-cutremur-neanuntat-130734

https://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_Caragiu