Victor Brauner

Născut: 15.06.1903, Piatra Neamt, Romania

Decedat: 12.03.1966 (62 de ani), Paris, Franta

Scurt istoric al vieții:

Victor Brauner a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România.

Victor Brauner a fost fiu al unui fabricant de cherestea din Piatra Neamț și frate al etnomuzicologului Harry Brauner și al fotografului Théodore (Teddy) Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.

Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în această perioadă începe să-l pasioneze zoologia.

Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 – 1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Vizitează orașele Fălticeni și Balcic, și începe să picteze peisaje „cezanniene”. Apoi, după propria-i mărturisire, trece prin toate fazele: „dadaiste, abstracționiste, expresioniste”. În 1924, la 26 septembrie, are loc prima sa expoziție personală, la București, la „Galeriile Mozart”.

În această perioadă îl întâlnește pe poetul Ilarie Voronca, cu care va înființa revista 75 HP, în care Victor Brauner publică manifestul „Pictopoezia” și un articol „Supra-raționalismul”. Pictează și expune „Cristos la Cabaret” (în maniera pictorului Georg Grosz) și „Fata din fabrică” (în maniera lui Holder). Participă la expoziția „Contimporanul” (noiembrie 1924). În 1925 face primul voiaj la Paris, de unde se întoarce în țară, la București în 1927. În perioada 1928 – 1931 colaborează la revista „Unu”, revistă de avangardă, cu concepții dadaiste și suprarealiste, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor sale: „desene limpezi și portrete făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeți și scriitori”.

La Paris

În 1930 se instalează la Paris, unde îl întâlnește pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică. Tot în această perioadă se împrietenește cu poetul evreu Benjamin Fondane și îl întâlnește pe Yves Tanguy, care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiștilor. Locuiește pe strada Moulin Vert, în același imobil cu Giacometti și Tanguy. În acest an pictează „Autoportretul cu ochiul scos”, temă premonitorie.

În 1933 are loc prima expoziție personală la Paris, la „Gallerie Pierre”, prezentată de André Breton. Sunt expuse o serie de tablouri în care tema ochiului e mereu prezentă: „Puterea de concentrare a domnului K” și „Straniul caz al domnului K” sunt tablouri pe care André Breton le compară cu piesa „Ubu Roi” a lui Alfred Jarry, „o imensă satiră caricaturală a burgheziei.”

Victor Brauner participă la toate expozițiile suprarealiste.

În România

În 1935 revine în țară, la București. Se încadrează aici în rândurile Partidului Comunist din România pentru scurtă vreme și fără o înregimentare expresă. La 7 aprilie 1935 are loc vernisajul unei expoziții personale, în sala Mozart. Despre aceasta, Sașa Pană, în romanul autobiografic „Născut în 02” scrie: „7 aprilie 1935… Expoziție de factură suprearealistă”.

Catalogul prezintă 16 picturi cu un vers, cu o imagine suprararealistă, delicioase prin insolitul lor, poate creații ale unui dicteu automat și, precis, fără nici o referire la pânza respectivă. Sunt redactate în franceză. Savoarea lor se păstrează și în româneasca lor transpunere. Expoziția a prilejuit apariția în ziare și reviste a numeroase, interesante articole critice și luări de atitudine cu privire la suprarealismul în arte și literatură.

Alte aprecieri despre participările lui Brauner la expoziții suprarealiste: „Acest curent cu toată aparența sa de formulă absurdă… este un punct de tranziție spre arta care vine.” (D. Trost, în „Rampa” din 14 aprilie 1935). În „Cuvântul Liber” din 20 aprilie 1935, în articolul „Expoziția lui Victor Brauner”, Miron Radu Paraschivescu scria: „Față – de exemplu – de ceea ce putem vedea în sălile de expoziție vecină lui Victor Brauner, pictura acestuia însemnează integrare, atitudine care, în măsura artisticului, este socială, fiindcă V. Brauner ia atitudine prin însăși factura și ideologia plasticii lui.”

În ziua de 27 aprilie, creează ilustrațiile pentru culegerea de poeme a poetului Gellu Naum „Drumețul incendiar” și „Libertatea de a dormi pe frunte”.

Din nou în Franța

În 1938 se întoarce în Franța. La 28 august, își pierde ochiul stâng într-o dispută violentă care a avut loc între Dominquez și Esteban Frances. Victor Brauner, încercând să îl apere pe Esteban, a fost lovit cu un pahar aruncat la Dominquez: din păcate, premoniția s-a adeverit. Episodul îl inspiră pe scriitorul argentinian Ernesto Sabato, care îl folosește în romanul său „Despre eroi și morminte”.

În același an o întâlnește pe Jaqueline Abraham care-i va deveni soție. Creează o serie de picturi numite „lycantrope” sau uneori „chimere”. În 1940 părăsește Parisul însoțit de Pierre Malbille. Locuiește câtva timp la Perpignan, la Robert Rius, apoi la Cant-Blage (în Pirineii Orientali) și la Saint-Felin d’Amont, unde are domiciliu obligatoriu, dar păstrează legăturile cu suprarealiștii refugiați la Marsilia.

În 1941 obține permisiunea de a locui în Marsilia. Grav bolnav, este internat în clinica „Paradis”.

Pictează „Preludiu la o civilizație” (aflată în colecția Gelman). După război, ia parte la bienala din Veneția; călătorește în Italia. În 1959 se instalează în atelierul din strada Lepic. În 1961 călătorește în Italia. Se instalează la Varangéville, unde lucrează în cea mai mare parte a timpului.

În 1965, creează un ansamblu de tablouri-obiecte pline de inventivitate și vioiciune, regrupate sub titlurile „Mythologie”. și „Fêtes des mythes”. Mitologia lumii moderne, unde omul este înfățișat cu umor, tandrețe și pesimism totodată, înstrăinat de noile sale „mame” care sunt „L’automoma” și „L’aeroplapa”. Critica sau acceptarea acestei lumi, altădată „atât de înspăimântătoare” și în care „realitatea devenea un lucru teribil de vătămător”, dar pe care viața a făcut-o mai acceptabilă. Nu se va nega că aceste tablouri, pictate la Varangéville, în 1964 la Athanor, unde Victor Brauner s-a retras, sunt viziunile pline de umor și de fantezie a lumii viitorului, pe care voia să ni le lase, ca un dar (sărbătoare) pe care ni-l oferă ea acum. În această Mitologie se află și ultimul tablou prevestitor „La fin et le debut” (realizat în 1965) care amintește că „dacă viața pictorului s-a sfârșit, opera lui însă începe să trăiască” (Dominique Bozo, în „La petit journal des grandes Expositions” – „Victor Brauner” – au Musée National de l’Art moderne – Paris du 2 juin au 28 septembre 1977″).

În 1966 este ales pentru a reprezenta Franța la Bienala din Veneția, unde o sală întreagă îi este consacrată.

Sfârșitul vieții

La 12 martie 1966, Victor Brauner moare la Paris, în urma unei boli îndelungate. Mormântul său, aflat în cimitirul Montmartre, are ca epitaf o frază extrasă din Carnetele sale: „Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie”.

Carnetele pictorului cu însemnări personale, pe care acesta le-a dat lui Max Pol Fouchet, conțin în parte „cheia” creației sale: „Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele…”.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Începând din 2003, când a fost sărbătorit Centenarul nașterii lui Victor Brauner (1903 – 1966), la Piatra-Neamț – orașul de baștină al artistului – sunt organizate anual evenimente dedicate acestuia și mișcării de avangardă, în general. Iar pentru că data de 15 iunie este înscrisă oficial ca moment al intrării lui Victor Brauner în lumea noastră, mai ales în jurul acestei zile se concentreză activitățile respective.

Astfel data de 15 iunie 2017 s-a consacrat oficial ca Ziua ”Victor Brauner”. Sub acest generic au fost inscrise o suită de activități cultural-artistice legate sau nu, formal, de numele lui Victor Brauner, toate patronate însă de posteritatea marelui pictor, pentru că acesta era pasionat, deopotrivă, și de literatură, de muzică sau de teatru. Dedicându-i evenimentele respective, care au avut loc la Piatra-Neamț în 15 iunie 2017, i-a fost adus un omagiu binemeritat lui Victor Brauner, totodată sperând că și ele dobândesc astfel un plus de însemnătate.

Citate celebre ale personalității

„Fiecare tablou pe care-l fac, este proiectat de izvoarele cele mai adânci ale angoaselor mele.”

„A privi un nud pictat trebuie să fie o plăcere la fel de mare ca şi aceea de a asculta muzică în timp ce îl admiri în real.”

„Pictura mea este autobiografică. Aici îmi povestesc viaţa…”

„Vreau să-mi leg viaţa de ceva fantastic în aşa fel încât necunoscutul să locuiască în mine.” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Victor+Brauner)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Brauner

http://www.muzeu-neamt.ro/component/content/article/50-evenimente/526-ziua-victor-brauner-15-iunie-2017.html

Ștefan Luchian

Născut: 1 februarie 1868, Ștefănești, jud. Botoşani, România

Decedat: 28 iunie 1916, Bucureşti, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Denumit poetul plastic al florilor, Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, un sat (azi oraș) din județul Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. Tatăl său Dumitru Luchian s-a născut în anul 1826 la Galați în familia serdarului Vasile Luchian, boier caftanlău și președinte al Eforiei orașului. Mama – Elena Chiriacescu, s-a născut la Perieți (Ialomița), în familia proprietarului agricol Iamandi Chiriacescu. Dumitru Luchian a fost comandantul Batalionului nr.3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. În aprilie 1873, Ștefan Luchian împreună cu familia s-au mutat la București într-o casă.

Vocația viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. Artistul a început să picteze încă din vremea în care a urmat cursurile primare la Școala din Tabaci. Mai apoi a continuat ca elev al Liceului Sfântul Sava, unde a făcut trei clase gimnaziale. După propriile sale declarații, la liceu ajunsese să facă temele de desen pentru toată clasa „pe treizeci de gologani: atât era tariful”. Prima sa lucrare cunoscută este din anul 1884 de la vârsta de 16 ani. Tabloul – de dimensiuni modeste și semnat „Luchian Șt. cl. III”, este pictat în ulei și înfățișează o casă.

împotriva dorinţei mamei lui, care dorea să îl vadă militar, ajunge elev în 1885 la Şcoala Naţională de Arte Frumoase. Cu o moştenire de neignorat şi cu un trai lipsit de griji, tânărul Ştefan Luchian, studiază la München începând cu 1889, la Academia de Arte Frumoase. Fire sociabilă, cu o imensă poftă de viaţă, a practicat și sport de performanţă câștigând prima cursa de velocipede Giurgiu-Bucureşti, fiind nelipsit de la celebrele “bătăi cu flori” de la Şosea ori de la cafeneaua Fialkovsky, loc faimos de întâlnire pentru artiştii vremii; Luchian părea a fi un răsfăţat al sorţii. Chiar şi în momentele de impas profesional lucrurile păreau că se întorceau cumva în favoarea lui. Refuzat la Salonul oficial de pictură, organizează alături de alţi tineri o expoziţie a “Independenţilor” care va provoca scandal, dar le va aduce şi un mare succes.

Cu toate acestea primul semn al declinului este dat de împuţinarea averii. Banii cheltuiţi din moştenire nu au mai putut fi recuperaţi, iar Luchian nu vindea suficiente tablouri. Era, ca orice artist genial, înaintea epocii sale şi era puţin înţeles, însă, în același timp, nu ştia să-şi administreze finanţele. La 31 de ani, Ştefan Luchian era sărac lipit şi tocmai atunci dragostea îi ieşea în cale artistului. Ea se numea Cecilia Vasilescu, fata edilului din Alexandria. S-au iubit şi doreau să se căsătorească, dar boala a lovit pe neaşteptate.

Mult timp, pictura nu a fost pentru Luchian o profesie, ci mai ales o pasiune. Mai târziu, dupa vârsta de 40 de ani, ţintuit pe patul de suferinţă din cauza sclerozei multiplă, s-a dedicat cu totul picturii, ajungând să picteze țintuit în fotoliu și cu penelul legat de încheietura mâinii.

Moare la 48 de ani, şi pe 30 iunie este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

La Paris la Academia Julian a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau, academist și el. Bouguereau avea o cromatică fără viață și încătușa forma în rotunjimi rigide și arbitrare, afișând un academism cu care Luchian nu se putea pune de acord. William Bouguereau împreună cu alți pictori, transmiteau studenților de la Academia Julian principii conservatoare de desen dobândite de la Jean Auguste Dominique Ingres și Jacques-Louis David.[25] Adevărata revelație a fost pentru Luchian cunoașterea operelor lui Vincent Van Gogh și Paul Cézanne..A putut cunoaște astfel, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. De altfel, Luchian a declarat: „…Nu m-am împăcat niciodată cu școala… Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”.

Anul 1891 petrecut la Paris a fost unul de intensă activitate artistică, an în care s-a deschis prima expoziție a „Artiștilor independenți”, unde au expus Paul Signac, Georges Seurat, Toulouse-Lautrec și alții. A fost de asemenea, anul de consacrare a lui Édouard Manet cu tabloul său controversat Olimpia; a fost și anul primului Salon al refuzaților și, bineînțeles, a fost anul retrospectivei Vincent Van Gogh. În acest mediu efervescent și plin de emulație artistică, Luchian și-a format elementele de limbaj propriu, potrivite exprimării mesajului său în domeniul picturii. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influența evidentă a lui Manet și a lui Degas, dar este și ecoul unor predilecții mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme și la București. Similar în guașa La curse, transpar influențele lui Lautrec.

În 1896, organizează, împreună cu alţi prieteni artişti, „Expoziţia artiştilor independenţi“; devine membru fondator al societăţii „Tinerimea artistică“ (1901) şi expune lucrări de pictură în cadrul acestei societăţi, la Ateneul Român.

Devine acum unul dintre cei mai importanţi pictori ai timpului. Expune mereu lucrări de pictură în expoziţii personale şi de grup.

În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia universală“ de la Paris. Dar, din păcate, tot în acest an apărură primele manifestări ale unei afecţiuni la măduva spinării (scleroză multiplă), care-l va lăsa infirm pentru restul vieţii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu toate aceste greutăţi, lucra tot mai înverşunat, fiind mereu prezent în expoziţiile personale şi de grup, ce se organizau în capitală. Într-un asemenea moment a creat Luchian autoportretul intitulat cu multă modestie Un zugrav (1907); această lucrare a fost realizată cu multe eforturi fizice şi intelectuale, într-un moment deosebit al luptei sale cu boala şi cu nevoile materiale şi este cel mai reuşit autoportret psihologic din lume (ghidul muzeului Luvru).

Dintre operele sale, executate în diverse tehnici şi de o tematică diversă, amintim: peisajele ”Ultima cursă de toamnă” (1892), ”Margine de crâng” (1903), ”Marea Neagră la Tuzla” (1904), ”Sălciile de la Chiajna” (1906), ”Fântâna de la Brebu” (1908), ”După ploaie” (1909), ”Moara de la poduri” (1909), ”Pe dealul Hinganilor” (1909), ”Vara” (1912); portretele ”Safta florăreasa” (1901), ”Moş Nicolae Cobzarul” (1906); compoziţiile şi naturile statice ”Dumitriţa” (1904), ”Părăluţe” (1907), ”Garoafe” (1907), ”Flori de tufănică” (1908), ”Anemone” (1910), ”Trandafiri” (1910), ”Maci” (1910); autoportretele (”Un zugrav”’, 1907 etc.). A evocat Războiul de Independenţă (1877-1878) în picturi de tinereţe, de mici dimensiuni, intitulate ”Roşior” sau ”Soldaţi atacând”.

A realizat picturile interioare ale Bisericii ”Sf. Alexandru” din Alexandria, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În 1948, artistul a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

Citate celebre ale personalității

Trupul de femeie? Un abur în vânt… (https://www.literaturadeazi.ro/panoramic/un-abur-vant)

Citate celebre despre personalitate

Nicolae Grigorescu: “În sfarşit, am şi eu un succesor!” (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/stefan-luchian-un-pictor-prin-el-insusi)

Ion Luca Caragiale a exclamat – privind un tablou: „Băiatul ăsta nu ştiu ce are, că mă reţine.” (http://www.radioiasi.ro/stiri/prim-plan/stefan-luchian-150-de-ani-de-la-nastere/)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Luchian

https://destepti.ro/pictorul-stefan-luchian-cel-mai-rafinat-colorist

https://www.literaturadeazi.ro/panoramic/un-abur-vant

https://stefanluchian.ro/pictorul/

http://www.dozadebine.ro/stefan-luchian-poetul-plastic-al-florilor/

Nicolae Tonitza

Născut: 13.04.1886, Barlad, Romania

Decedat: 26.02.1940, Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886[1], Bârlad – d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al „tristețelor luxuriant colorate” și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr.2 și urmează Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților), iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu cu care va lega o lungă prietenie.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.

În 1908 pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul „Importanța criticii de artă” la revista Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris.

La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul – acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității – senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.

În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.

În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După război se stabilește la București, unde – alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți – colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru”.

În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale „Grupului celor patru”. Tonitza, între timp considerat „cel mai de seamă” pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic.

În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonița să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul „Anemonelor”. După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism – a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: „Rampa”, „Flacăra”, „Clopotul”, „Hiena” etc. – sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.

Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.

De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie și realitate, Tonitza trece în ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv și printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie.

Citate celebre ale personalității

„Când reproduci natura – eşti sclavul ei. Când o reprezinţi – o domini.”

„Simţeam nevoia organică să mă sui pe acoperişuri ca să văd lucrurile de sus în jos, iar nu invers.”

„Căci un artist, mai înainte de a produce, contemplă; contemplă timp îndelungat, contemplă cu smerenie natura care-l înconjură; viaţa care se agită în juru-i şi din care el face parte cu tot sufletul şi tot trupul lui.”

„Soarele, care este zeul nostru, al pictorilor, ne devine deodată duşman, dacă îndrăznim să-l privim ostentativ, în toată strălucirea lui zdrobitoare.”

„Arta coloristului de seamă nu stă în marea varietate de culori pe care le aşterne pe pânză, ci în muzicalitatea cromatică, ce ştie s-o stabilească pe panoul lui cu ajutorul unui minimum de substanţe colorate.”

„A crea? A lua din lumea ce ne înconjoară, din lumea materială sau din lumea morală, elemente disparate, şi a le sistematiza apoi, a le lega la un loc, făcând un ce întreg şi logic. Dacă acest lucru nu e scăldat în acel duh de viaţă rupt din însuşi sufletul artistului, creaţia nu e operă de artă. Duhul acesta de viaţă diferă de la un artist la artist, e ceva care nu se poate defini, nici pune la cântar.”

„În artă, forma nu e niciodată perfectă prin ea însăşi, ci prin ceea ce izbuteşte să exprime.” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Tonitza)

Citate celebre despre personalitate

„Atât. Trei minute. Dar între miliardele de minute ale vieţii sure ca pânza păianjenilor morţi, acestea se iviseră cu graţia şi prospeţimea unor acuarele de Tonitza.” citat clasic din romanul Lorelei de Ionel Teodoreanu

Vernisajul unei pictoriţe

„Cu haine-n dungi şi în carouri

Dă buzna lumea la tablouri.

Eu, mai modest decât Tonitza,

Mă mulţumesc cu pictoriţa.” epigramă de Gheorghe Penciu din Reflexe (şi reflecţii) într-o picătură de cerneală (2005) (Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?p=2&q=nicolae+tonitza)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Tonitza

http://www.unitischimbam.ro/nicolae-tonitza/

Nicolae Grigorescu

Născut: 15.05.1838, Pitaru, Romania

Decedat: 21.07.1907 (69 de ani), Campina, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 și este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.

A văzut lumina zilei în satul Pitaru (Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. A moştenit talentul de la unchiul Ghiţă, primul care i-a pus cărbunele în mâna să deseneze. În anii şcolii primare a început să aducă un ban în casă realizând iconiţe şi vânzându-le pe la târguri. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În anul 1848, la vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek. Anton Chladek era un foarte bun portretist, un bun miniaturist, vorbea mai multe limbi și și-a făcut o clientelă importantă printre familiile boierești, intelectuali sau printre negustorii importanți ai vremii.

În anul 1856 a executat picturile murale de la biserica din Baloteasca și în anul următor pe cele de la biserica din Budești. La Baloteasca a pictat împreună cu Gheorghe Grigorescu, fratele său. Familia Grigorescu locuind în mahalaua Cărămidarilor, era în proximitatea grădinii cu duzi a lui Chladek și renumele iconarului a fost un motiv suficient pentru a se explica atracția pe care Gheorghe și mai apoi Nicolae Grigorescu au avut-o pentru profesia de zugrav. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de către maestrul său, el a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care Nicolae a ajuns la perfecțiuni ale genului, exemplu stând icoanele împărătești de la Mănăstirea Agapia.

După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să confecționeze acasă iconițe pe care mai apoi le vindea pe la târguri. După doi ani petrecuți cu meșterul iconar, Nicolae era pregătit pentru a-și susține traiul său și al familiei sale.

“Doamne cu ce bucurie am venit acasă cu cei dintâi zece sorocoveţi, pe care i-am pus în mâna mamei! … Ea când văzu banii se sperie, că eu făceam iconiţele pe ascuns, iar pe urmă se întoarse cu faţa încolo, să n-o văd că-i dăduseră lacrimile de bucurie! Aceasta a fost ziua cea mai fericită din viaţa mea;eram mare, puteam să ajut casa cu munca mâinilor mele! …”

Cum, competiția pe piața vânzărilor de icoane era destul de importantă, începând din anul 1850, Nicolae Grigorescu a avut de luptat cu zugravi în vârstă și cu o lungă experiență, meșteșug și abilități comerciale.

Așa se poate explica că la o vârstă destul de fragedă, Nicolae a cunoscut și a și legat asociații în vederea realizării de icoane sau chiar de picturi murale. Edificatoare în acest sens este activitatea pe care a întreprins-o la biserica din Băicoi, Grigorescu semnând în anul 1853 înaintea ajutorului său Niță Pârâiescu.  Astfel, icoanele de la biserica din Băicoi care sunt datate ca fiind cele mai vechi lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, sunt exemple de opere ce denotă o experiență apreciabilă, chiar uimitoare pentru o asemenea vârstă fragedă a autorului lor. Mai târziu, la Mănăstirea Zamfira și mai apoi la Mănăstirea Agapia, numele colaboratorilor cu care a lucrat nici măcar nu apar în contractele întocmite în vederea executării picturilor murale.

Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova.

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”. Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.

La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. Avea douăzeci şi trei de ani şi dornic să înveţe şi să arate ce ştie. Intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Se afirmă la un concurs de profil (cu subiectul „Pictaţi un arbore”) şi se alătură în satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny şi Courbet. Lucrează neîncetat ziua, le ascultă înfrigurat sfaturile seară.

„Natura-i frumoasă peste tot, dar parcă una e ţara mea”, le-a spus fiul de ţăran simplu. Se îndrăgosteşte de fiica lui Millet, dar va fi doar o adiere. În 1864 se întoarce acasă şi-şi pregăteşte prima expoziţie. A fost un mare succes. Ţărăncile sale simple, curate, zâmbitoare şi carele cu boi devin pasiunile prin care-şi dedică sufletul vieţii molcome ţărăneşti. Peste şaizeci de pânze sunt dedicate celebrilor săi boi, aliatul neobosit al plugarului sărac, un simbol al forţei domesticite. Influenţat de mediul artistic de la Barbizon, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air”, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.

„Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.” În cadrul “Expoziţiei Universale” de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără ţigancă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la “Expoziţiile artiştilor în viaţă” şi la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte”.

În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena. Devine şi pictor de front realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii. „Atacul de la Smârdan” impresionează pe toată lumea. „Soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. […] S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în faţa gloanţelor, după cum n-a crâcnit nici în faţa mămăligii”.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. Deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904.

În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Umblă prin ţară însetat de temele sale rurale şi aducând omagii eterne oamenilor simpli, portului ţărănesc şi vieţii de fiecare zi. Din opera lui răzbate plăcerea de a fi român şi liniştea sufletească a artistului împlinit, care nu a uitat nici o clipă de unde a plecat.

Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina, acolo unde „boul Ghiocel venea singur dimineaţă, la pozat”, cum duios ne povesteşte Vlahuţă despre „sfântul Nicu”. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, “Întoarcerea de la bâlci”.

Citate celebre ale personalității

„Repetiţie-n artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată şi numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul! Nici o floare nu e o „repetiţie”. Nici o undă de lumină. De milioane de ani, de când trimite soarele raze pe pământul nostru, n-au venit două la fel.”

„Un ochi e uşor de pictat, cu privirea e mai greu…”

„Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuţa de ea şi a-nvăţat singură să citească şi să scrie ca să ne poată-nvăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aia?… De dimineaţă până în noapte muncea şi ne îngrijea s-avem de toate.”

„Fă ce simţi şi atâta cât simţi.”

„E, dragii mei, avem o ţară de aur, da′ nu ştim să ne-o preţuim.”

„Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze.” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Grigorescu)

Citate celebre despre personalitate

„Nicolae Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe mişcătoare, monotone ca şi în ritmul doinei, graţia spiritului şi fanteziei. Opera lui ţine un loc nemărginit în admiraţia publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru.” citat clasic din Camil Ressu (Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?id=191771)

„Şi noi aveam nevoie de un glas care din adâncul acestei vieţi să se ridice şi despre această viaţă să ne vorbească. Un asemenea glas am avut în Grigorescu. Cum a vorbit el, în limba formelor şi a colorilor, despre ţara şi despre neamul lui, a fost mai mult decât îndeplinirea unei chemări de artist. Un apărător înflăcărat, un sol neadormit al geniului nostru, în faţa lumii care nu ne cunoştea şi în faţa veacurilor viitoare, iată ce-a fost omul acesta pentru noi.” definiţie celebră de Alexandru Vlahuţă în Pictorul Grigorescu, Un sol al neamului (Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?id=104524)

Nicolae Iorga: „Una din cele mai mari şi mai curate glorii ale patriei şi neamului, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii cu care vorbea de-a dreptul, fără învăţător şi tălmaci, cu suflet romanesc de o energie şi lumină geniale, au dispărut. Marele Grigorescu nu mai este. Şi­ţi pare în împrejurări de acestea ca cum o mână pizmaşă s-ar repezi asupra mantiei de glorie şi onoare a ţării tale şi ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce o împodobeau.”

Henri Focillon: „Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa. (.) Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. (.) El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa.” (Sursa: http://grigorescu.artmuseum.ro/ro/prez_ro.html)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grigorescu

http://www.istorie-pe-scurt.ro/nicolae-grigorescu-pictorul-sufletului-romanesc/

http://grigorescu.artmuseum.ro/ro/prez_ro.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-lui-nicolae-grigorescu

Gheorghe Adoc

Născut: 22.02.1926, Socodor, Romania

Scurt istoric al vieții:

Gheorghe Adoc este un pictor, grafician, gravor, ilustrator de carte și sculptor român. A fost soțul sculptoriței Gabriela Manole-Adoc.

Gheorghe Adoc s-a născut la data de 22 februarie 1926. Termină cursurile Institutului de Arte Plastice din București avându-i ca profesori pe M. H. Maxy, Jean Alexandru Steriadi și Simion Iuca.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Gheorghe Adoc transferă virtuțiile graficii în medalistică, basorelief și sculptură cu multă dăruire și abilitate. Concepția sa ilustrativă, realistă, este îmbibată de știința coagulării mijloacelor de expresie, de profunzimea și simțul nuanțelor. El aduce prin coerența compozițională de la sfârșitul anilor 1970, o revigorare a reliefului monumental, revigorare ce este caracterizată de forța dinamică a formelor ce în final aduc plusvaloare de expresie personajelor. În basoreliefurile sale de inspirație istorică, scenele sunt ilustrate narativ cu o amplitudine debordantă, fapt ce aduce claritate tematicii prin detalii fin conturate. În antiteză, portretele și busturile pe care le-a realizat, au o construcție riguroasă ce prezintă accente pe siluetă și expresie, accente care adaugă un plus de dinamism și veridicitate.

Bustul lui Mihai Viteazul, executat în bronz și care se află astăzi la Buenos Aires din anul 1993, se impune printr-o armonie generală, sobrietate, avânt și finețe grafică a detaliilor. Gheorghe Adoc face de-a lungul carierei lui artistice o galerie de portrete ale unor personalități importante din istoria și cultura poporului român. Aceste portrete le materializează în medalioane și medalii realizate între anii 1976–1992, unele excepționale precum „Mihai Eminescu” (premiată 1992), „Nicolae Iorga”, „Dimitrie Cantemir”, „George Enescu”, „Constantin Brâncoveanu”.

Lucrări reprezentative pentru Gheorghe Adoc sunt:

  • Placa omagială (80x60cm) situată la intrarea în „Academia di Romania” din Roma, alcătuită din două busturi de bronz în basorelief pe o placă de alamă, reprezentându-i pe Decebal și pe Traian.
  • Placa realizată în anul 1968 la București a fost un omagiu donat de Liga Culturală a Românilor către Capitala Italiei.
  • Bustul lui Onisifor Ghibu din cartierul Nufărul din Oradea, realizat în anul 1998.
  • Bustul lui Gheorghe Pituț din orașul Beiuș. Bustul este realizat din bronz și are 0,75 m, fiind amplasat pe un soclu de 1,80 m.
  • Monumentul „Eminescu-Slavici” de la Mănăstirea Putna.
  • Busturile lui Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza solicitate de Ministerul Afacerilor Externe pentru a fi amplasate în capitalele Argentinei, Chile și respectiv Columbiei.

Lucrarea sa cea mai importantă și mai cunoscută este Statuia Independenței din Iași, amplasată în piața cu același nume și dezvelită în anul 1980. Proiectul soților Adoc s-a clasat pe locul întâi la un concurs național în 1975, statuia urmând să comemoreze 100 ani de la proclamarea independenței României (1877). Lucrarea a fost realizată împreună cu soția sa, sculptorița Gabriela Manole-Adoc. În timp ce soția sa a sculptat statuia, Independența fiind simbolizată de o femeie, pentru care Gabriela Manole-Adoc a avut-o ca model pe o mătușă de-a ei, o femeie foarte frumoasă – după cum povestea artista – cu un păr cu reflexe aurii, Gheorghe Adoc a realizat basoreliefurile de pe soclul statuii.

În prezent, o stradă din orașul Jimbolia poartă numele sculptorului Gheorghe Adoc.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Premii:

  • 1959 – Premiul Uniunii Artiștilor Plastici;
  • 1965 – mențiune de onoare la expoziția „Grafica pe cinci continente”, Leipzig;
  • 1980 – devine cetățean de onoare al orașului Iași;
  • 1981 – Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române;
  • 1984 – Premiul revistei „Flacăra”, București;
  • 1987 – Premiul Ministerului Culturii, București și premiul revistei Săptămâna;
  • 1995 – devine cetățean de onoare al localității istorice Călugăreni;
  • 2000 – obține diploma de onoare și medalia „Pro amicitia, pro fidelitate”, Iași.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Criticul de artă Valentin Ciucă îl “creionează” pe artistul Adoc, în câteva cuvinte: „Discret, cu o prestaţie artistică impecabilă, graficianul-sculptor Gheorghe Adoc a readus în atenţia iubitorilor de frumos vechea artă a medalisticii. Reliefurile sale sunt, toate, icoanele trecutului nostru istoric, oferite unui contemporan, poate, unui contemporan prea grăbit ca să zăbovească aşa cum s-ar cuveni în altarele adevărate ale neamului.” (Sursa: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/reportaje/monument-cu-radacini-spirituale-115290.html)

Constantin Prut: Experiența din domeniul graficii îl conduce în reliefuri la dezvoltări narative, aflate în imediată dependență față de ansamblul sculptural în care acestea se integrează. Când sunt elaborate ca lucrări independente, reliefurile sale, ca și busturile monumentale și medaliile, se plasează în aceeași zonă a descripției și comentariului cerute de tema propusă, dovedind o bună înțelegere a detaliului evocator. (Sursa: http://sculpture.ro/fisa.php?id=20)

Citate celebre ale personalității

„Documentarea inseamna dupa mine sa ne apropiem cat mai bine de subiectul dat, sa nu ne permitem interpretari care ne duc departe de subiect. In masura in care realizam subiectul ne realizam si pe noi ca artisti.”

„Inspiratia ar insemna acea stare care sa te puna in masura sa poti evoca cu aceeasi convingere o tema, sa redai un personaj. Eram foarte atent ca sa redau nota personala a fiecarui portret sau personalitate care a fost in atentia mea si atentia mea s-a legat intotdeana de valorile de care eu eram convins.” (Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=Ye8E19h7DRc)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Adoc

Geta Bratescu

Născută: 04.05.1926, Ploiesti, Romania

Decedată: 19.09.2018 (92 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții:

Geta Brătescu a fost un artist vizual din România. Opera sa artistică include lucrări de grafică, desen, colaj, fotografie și ilustrație de carte.

Viața profesională/artistic – Unde, când și cum a debutat

Geta Brătescu urmează Facultatea de Litere a Universității București în perioada 1945 – 1949, profesori: George Călinescu și Tudor Vianu, apoi Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” București între 1969 – 1971. (Începe studiile de artă în 1945 la Academia de Arte Frumoase, sub îndrumarea maestrului Camil Ressu, dar este forțată să le întrerupă din cauza cenzurii comuniste.)

Prezență distinctă în arta contemporană românească, artist complet care alege ca mijloc de expresie atât mediile tradiționale cât și pe cele noi, Geta Brătescu realizează lucrări de grafică, gravură, desen și colaj textil, tapiserie, obiect, actiune, fotografie, foto-instalație, film (de animatie, 8 mm, video).

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Accepțiunea suprarealistă a obținerii unei spontaneități egale în desen și pictură ca în scris este problematică pentru Geta Brătescu, deoarece exigența «imediateței» este bruiată de infuziunea memoriei. Artista depășește această dificultate, încorporând în desenul «automatic » emergența formelor atunci când mâna transcrie ceea ce îi dictează mintea, într-o mișcare care nu renunță la imboldul ei creator.

Artista a demonstrat o preocupare permanentă pentru procesualitate. Una din lucrările ei emblematice este instalația Către alb (1976) în care mai multe idei artistice dezvoltate anterior converg într-o sinteză unică. În seria de fotografii alb negru artista este treptat acoperită de alb, absorbită de spațiul înconjurător al atelierului supus aceleiași metamorfoze către alb – o transformare a interiorului care ne amintește de Merzbau ansamblul constructivist al lui Kurt Schwitters.

Multe din lucrările Getei Brătescu pornesc de la ideea de artificiu. Pentru ea, conceptul este de o importanță centrală în înțelegerea artei și a creativității în general. Multe din lucrările ei surprind artificialitatea lor inerentă, captând mișcarea tranzitorie de la natură la cultură.

Geta Brătescu este prinsă într-o mișcare contradictorie, dezvoltând artificialitatea și admițând în acelasi timp inevitabilitatea ei. Revelatoare în acest sens sunt obiectele cu chipul ei ca o mască, accentuând sau diminuând prezența artificiului. Înalte exemple, trăsături ale chipului ei sunt combinate cu materiale din viața cotidiană, construind obiecte compozite sau colaje care sunt asamblate de multe ori cu umor, căutând participarea privitorului. Ca în alte rânduri, artista trece de la seriozitate la umor, de la gravitate la fantezie nonșalantă și capriciu, de la rigoare conceptuală la inventivitate de neoprit. (Arta Getei Brătescu, text de Magda Radu, Ateliere de artiști din București p.11,Ed.Noimediaprint ).

Geta Brătescu a primit în 2008 titlul de Doctor honoris causa al Universității Naționale de Arte din București, acordat pentru remarcabila sa contribuție la dezvoltarea artei românești contemporane. De asemenea, Geta Brătescu a fost director artistic al revistei de literatură și artă Secolul 20/21. Un sumar al creației sale a făcut obiectul retrospectivei personale organizate la Muzeul Național de Artă în decembrie 1999. În luna mai 2007 artista a expus desene inedite la UNAgaleria în expoziția cu titlul „Cinci minute”.

Premii şi distincţii:

  • Premiul al II-lea al Uniunii Artiştilor Plastici (1965)
  • Premiul Revistei „Arta”, Uniunea Artiştilor Plastici (1970)
  • Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru Environment
  • Premiul „Ion Andreescu” pentru expoziţia personală „Grădina”, Academia Română (1993)
  • Premiul Naţional pentru Arte Vizuale (2008).

Lucrările sale se află în colecţii importante precum: MoMA, New York; Centre Georges Pompidou, Paris; Tate Modern, Londra; Hammer Museum, Los Angeles; San Francisco Museum of Modern Art, San Francisco; Muzeul de Artă Modernă, Varşovia; Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti; MUMOK, Viena; Kontakt Collection, Viena; Moderna Galerija, Ljubljana şi FRAC Lorraine, Metz.

Detalii despre cum a fost văzută/ apreciată

Geta Brătescu este considerată una dintre cele mai importante artiste contemporane din România, cu o foarte mare vizibilitate în străinătate, creaţiile sale regăsindu-se în muzee prestigioase ale lumii, precum MOMA New York, Tate Londra şi Muzeul de Artă Modernă din Viena.

Istoricul de artă Catherine de Zegher a caracterizat-o pe artista din România drept „o voce independentă”, care „a contribuit, de-a lungul secolului XX şi la începuturile celui de-al XXI-lea, la dezvoltarea progresivă a artei”.

Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, a fost o artistă completă care a ales ca mijloc de expresie atât mediile tradiţionale, cât şi pe cele noi, realizând deopotrivă lucrări de grafică, gravură, desen şi colaj textil, tapiserie, obiect, actiune, fotografie, foto-instalaţie, film.

„Odată cu plecarea ei, cotidianul dobândeşte valenţa eternităţii”, a transmis UAP.

În ianuarie 2018, a fost decorată Ordinul Naţional „Steaua României”, oferit de preşedintele României Klaus Werner Iohannis.

The Arts Desk, una dintre publicaţiile care a recompensat expoziţia Getei Brătescu cu 5 stele, afirma: „Ce plăcere să vezi un artist despre care nu ai auzit niciodată dar a cărui artă te inspiră!”, în acelaşi timp observând că „în spatele uşilor închise ale studioului său, artista şi-a perfecţionat arta de a crea realmente din nimic.” (Sarah Kent) În cronicile lor de 4 stele, The Guardian lăuda, între calităţile artistei, „versatilitatea grafică similară cu cea a lui Picasso” (Laura Cumming), iar The Evening Standard aprecia „bogatul limbaj abstract al colajelor sale” (Ben Luke). O altă publicaţie de renume, Finacial Times, nota: „Proiectul de la Camden Arts Centre este o mărturie a faptului că Geta Brătescu este o adevărată artistă multimedia, care se simte în largul său în medii diverse precum filmul şi fotografia, precum şi în realizarea de colaje textile, desene sau instalaţii.” (Rachel Spence), în timp ce Frieze Magazine observa: „Geta Brătescu îşi stabileşte limite în mod regulat, pentru ca mai apoi să le depăşească.” (Isobel Harbison) Într-un alt articol publicat de Time Out, Ananda Pellerin remarca: „E greu să nu fii sedus de această artistă extrem de îndrăzneaţă, inteligentă şi amuzantă.”

Citate celebre ale personalității

„Se întâmplă iubiri care, unele ţin de legile comune ale firii, altele de fantezia carnavalului universal.” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Geta+Br%E3tescu)

„Niciodată nu am lucrat ca să răspund unei mode. Niciodată. Întotdeauna am lucrat pentru plăcerea mea şi plăcerea mea este de a fi eu însămi. Adică atunci cînd iau un creion în mînă, creionul acela devine eu însămi. Fie că scrie, fie că desenează. Cam asta e, simplu vorbind. Sînt egoistă.

„Eu cînd desenez mă bucur foarte mult. Desenînd, mîna mea dansează.” (Sursa: http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/niciodata-nu-am-lucrat-ca-sa-raspund-unei-mode-interviu-cu-artista-geta-bratescu)

„Arta experimentala nu poate fi un program, ci o vocatie.” (Sursa: https://www.observatorcultural.ro/articol/un-atelier-al-incercarilor-continue-interviu-cu-geta-bratescu/)

„Când desenezi cu ochii închiși se conectează mai multe acțiuni ale corpului.”

„Ochii privesc fără să vadă – ei sunt închiși, tu ai în minte suprafața și cu ochii gândești în suprafața respectivă. Mâna trebuie să asculte această gândire opacă. Și asta-i tot. E foarte plăcut.” (Sursa: https://www.harpersbazaar.ro/geta-bratescu/)

Citate celebre despre personalitate

Preşedintele Institutului Cultural Român: „Am susţinut cu toată convingerea ca doamna Geta Brătescu să fie decorată cu această distincţie. Domnia sa este o adevărată emblemă pentru cultura românească, iar noi trebuie să ne apreciem valorile, prin toate căile posibile. De aceea, având în vedere cât de bine sunt primite lucrările domniei sale de publicul european, anul trecut am făcut demersuri, împreună cu reprezentanţa noastră în Spania, pentru o expoziţie Geta Brătescu şi la Madrid.” (Sursa: https://adevarul.ro/cultura/arte/artistei-geta-bratescu-i-s-a-inmanat-ordinul-national-steaua-romaniei-1_5a575c95df52022f756741ae/index.html)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Geta_Br%C4%83tescu

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/09/19/a-murit-geta-bratescu-artist-plastic-fisa-biografica–178511

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/pierdere-pentru-cultura-romaneasca-a-murit-geta-bratescu-999366

https://adevarul.ro/cultura/arte/elogii-presa-britanica-expozitia-getei-bratescu-1_594fcd715ab6550cb88386c2/index.html

George Apostu

Născut: 20.12.1934, Stănișești, Bacău, Romania

Decedat: 13.10.1986 (52 de ani), Paris, Franta

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

George Apostu a fost un sculptor român.

S-a născut pe meleagurile băcăuane, în comuna Stănișești, într-o familie modestă, dar cu oameni harnici și respectați de întreaga comunitate. Tatăl, Vasile, era perceptor, iar mama, Maria (Oanca), ea moașa satului. Sculptorul a mai avut două surori, pe Dumitra și Ioana Apostu, cea din urmă părăsind această lume la o vârstă fragedă.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

A studiat sculptura alături de Ion Lucian Murnu și Constantin Baraschi, la Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu”,  absolvind în anul 1959. Timp de 22 de ani, George Apostu a realizat numeroase expoziții atât în România, cât și în țări precum Belgia, Brazilia, Franța, India, Italia, Spania etc. Datorită talentului cunoscut în întreaga lume, îi este atribuit de către primăria Parisului, în 1983, un atelier de creație.

Încă din primii ani ai producției sale artistice, Apostu a găsit în creația populară – în deosebi în sculptura în lemn sau piatră și în piesele de etnografie – temeiurile inovației stilistice, drumul spre modalități de expresie eliberate de clișeele și convențiile unui realism îngust, academizant. Apelul la izvoarele artei populare a fost făcut de pe pozițiile unei concepții originale, rezultat al culturii plastice și al temperamentului său, care are forța să individualizeze forme de largă circulație, să supună întregul material imaginativ al operei la o matrice stilistică personală. Prin acest mod creator de raportare la valorile patrimoniale, Apostu a dovedit că și-a însușit esența lecției lui Constantin Brâncuși. Realizează sculpturi în aer liber la Grenoble, 1967; Măgura, 1970, 1975; Costinești, 1972; Voroneț, 1972; Balta Albă-București, 1972.

Unul din cele mai cunoscute cicluri ale sale, „Tatăl și Fiul”, constituie o prelucrare sculpturală a vechiului motiv al „arborelui vieții”, starea de comunicare dintre elementul uman și cel vegetal făcând posibilă reactualizarea mitului regenerării organice. Alte cicluri – „Laponele”, „Fluturi” – dezvoltă sugestii formale ale artefactului țărănesc, ale căror morfologii preiau în mod firesc datele naturii vii.

În ultimii ani ai vieții, George Apostu trece de la păgânismul declarat al primelor sale lucrări, angajate în dialogul cu acel fond ecumenic neolitic la care se referea Mircea Eliade, și care îl inspirase și pe Constantin Brâncuși, aducând tema tatălui și fiului în aria de semnificație creștină.

Se stinge din viață la Paris și este înmormântat la cimitirul  Père-Lachaise.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații:

Participări la expoziții colective:

  • Bienala Tineretului, Paris 1965
  • Salonul tinerilor sculptori, Paris 1967
  • Bienala de sculptură în aer liber, Middelheim-Antwerpen 1967
  • Bienala de la São Paulo, 1969
  • Bienala de la Veneția, 1970, 1976

În 1966 a fost primit premiul Ioan Andreescu al Academiei Române, iar patru ani mai târziu, în 1970 a fost distins cu premiul pentru sculptură al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

În anul 2001, în Parcul Kiseleff din București a fost organizată „Zona Apostu”, care reprezintă un ansamblu sculptural de opt lucrări, unele dintre ele transpuse în bronz după originalele în lemn și piatră artificială.

Ca semn al aprecierii față de întreaga sa activitate artistică Colegiul Național de arte îi poartă numele. În perioada 14 – 17 octombrie 2015 se desfășoară la Bacău programul cultural „Zilele Centrului Apostu – 25 de ani de la infiinţare”

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Constantin Prut: „Apostu este cel mai reprezentativ dintre sculptorii care, încă din primii ani ai celui de-al șaptelea deceniu, găseau în creația populară – îndeosebi sculptura în lemn sau piatră și piesele de etnografie – temeiurile inovării stilistice, drumul spre modalități de expresie eliberate de clișeele și convențiile unui realism îngust, academizant. Din patrimoniul culturii populare materiale el a adus motive și forme arhaice, încărcate de farmec și mister, inepuizabile în capacitatea lor de a rămâne mereu actuale, încorporând, pe trunchiul reprezentărilor arhetipale, experiențele spirituale ale fiecărei noi generații. Sculpturile sale au avut – chiar și atunci când transferau, supradimensionându-le, elementele din industria țărănească – un anume sens polemic, marcând, fie și conceptual, sensul descoperirii și valorificării tradițiilor.” (Sursa: http://www.sculpture.ro/fisa.php?id=36)

Citate celebre despre personalitate

Leonard Rachita, sculptor francez de origine româna, prieten de exil al lui George Apostu: „Apostu avea, trebuie spus, un caracter integru, care nu-l facea vulnerabil. Opera lui, intr-un fel, a facut-o singur, a facut-o cu sacrificii, nu a fost un artist sustinut, nu a avut in spatele lui cum aveau si au si acum unii artisti, guverne, structuri, cu bani, cu influente. Omul acesta, am avut sentimentul, a fost o forta telurica, o forta, cu un har deosebit, dar nu a ajuns sa aiba un impact international deoarece i-a lipsit acea structura care sa-i dea o baza, sa-l sustina. Si trebuie sa adaugam si timpul, care a fost scurt.”

„Apostu era un om dur, ironic, uneori agresiv, insa avea omul acesta un suflet extraordinar, a facut pentru mine niste lucruri unice. Apostu avea un suflet mare, te ajuta, era foarte uman, când simtea ca ai nevoie de ajutor, uita tot, resentimentele, ranchiuna, efectiv era un om deosebit.” (Sursa: https://www.desteptarea.ro/sunt-tari-care-ar-da-aur-pentru-un-artist-ca-george-apostu/)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Apostu

http://artindex.ro/2012/05/16/apostu-gheorghe-george/

https://www.edusoft.ro/george-apostu-seva-din-creatia-populara/

Constantin Brâncuși

Născut: 19.02.1876, Hobița, România

Decedat: 16.03.1957 (81 de ani), Paris, Franța

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.

În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciune, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis.

În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris,

în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchampa inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.

Din această perioadă datează operele:

  • 1897 – Craiova – Bustul lui Gheorghe Chițu
  • 1898 – București – Bustul Vitellius
  • 1900 – București – Capul lui Laocoon
  • 1902 – București – Ecorșeul
  • 1902, probabil ianuarie – București – statuetă simbolizând muzica corală românească
  • 1902, octombrie – Craiova – bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
  • 1903 – București – Bustul generalului Carol Davila
  • 1905 – Paris – Orgoliu
  • 1906 – Paris – Copil – ghips
  • 1906 – Paris – Supliciu – piatră
  • 1906 – Paris – Cap de copil – bronz
  • 1906 – Paris – bustul Victoriei Vaschide
  • 1906 – Paris – bustul doctorului Zaharia Samfirescu
  • 1906 – Paris – portretul pictorului Nicolae Dărăscu

Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.

Volumul lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 (Rizzoli) și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989 (Gallimard), și ulterior la Tokio în 1993 (New Art Seibu).

În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

Citate celebre ale personalității

„Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii.”

„Du-te! Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului.”

„O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal – şi în pământ.”

„Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu, şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!… Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…”

„Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc). Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu!”

„Nu căuta formule obscure sau mister în munca mea. Ele sunt bucurie pură pe care ţi-o ofer. Uită-te la sculpturile mele până când le vezi. Cei mai apropiaţi de Dumnezeu le-au văzut.”

„Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire.”

„În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”

„Noi nu înţelegem, nu vedem – viaţa reală, decât prin răsfrângerile, prin stră-lucirile ei!”

„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.”

„Să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege, să muncești ca un rob!”

„Opiniile sunt libere, nu și obligatorii.”

„Sub umbra unui stejar nu poate crește decât iarbă.”

„Viața se aseamănă cu o spirală. Nu știm în ce direcție este ținta ei, dar trebuie să mergem în direcția pe care o credem cea justă.”

„Există un scop în toate lucrurile. Pentru a ajunge acolo, trebuie să te desparți de egoism.”

„Să vezi până departe este una, să mergi departe este alta.”

„Când ai încetat să fii mai copil, ai murit de mult.”

„Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe.” (Sursa: http://cuvintecelebre.ro/citate/autori/constantin-brancusi/)

Citate celebre despre personalitate

Peter Greenaway pentru Screen Daily: „De-a lungul călătoriei, supravieţuind cu ce se ivea pe drum, aşa cum se învăţase în anii în care fusese cioban, a avut aventuri – comice, violente, erotice şi romantice –, în mod cert formatoare, ce l-au inspirat în sculptură, căci modela sculpturi din materiale pe care le găsea pe drum – lemn, piatră, nisip, zăpadă şi gheaţă –, lăsând răsfirate şi abandonate sculpturi experimentale şi temporare pe drumurile Europei.” (Sursa: https://adevarul.ro/cultura/arte/misterul-luiconstantin-brancusi-explicat-episodul-1-geniul-hobita-fost-ceea-azise-cheama-globe-trotter-video-1_56cb05005ab6550cb8153b07/index.html)

Mircea M. Pop din poezia „Omagiu”: „Constantin Brâncuşi n-a murit/Constantin Brâncuşi trăieşte/l-am văzut şezând gânditor la o masă/la care toţi sorbeau tăcerea/şi o simţeau în oase şi sânge/cum îi inundă vie,/l-am văzut lângă o poartă/oltenească cu doi tineri ce se sărutau,/contopind în sărutul lor cast şi cald/toată dragostea lumii,/urcând l-am întâlnit pe o coloană/a recunoştinţei sau a aspiraţiei/în susul sus, spre cer/ sau poate/ dincolo de cer.”

Petre Pandrea, unul dintre cei mai distinşi avocaţi din toate timpurile, a fost un apropiat al lui Constantin Brâncuşi: „Şi eu am fost în Arcadia lui Brâncuşi. L-am cunoscut personal la Paris şi Bucureşti, am stat la lungi taifasuri sub vraja marii personalităţi artistice şi filosof al vieţii. Ne despărţeau 28 de ani.” (Sursa: http://www.gorjeanul.ro/scriitori-romani-si-straini-despre-constantin-brancusi/)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i

Camil Ressu

Născut: 28.01.1880, Galati, Romania

Decedat: 01.04.1962 (82 de ani), Bucuresti, Republica Populara Romana

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Camil Ressu a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei românești. Camil Ressu a fost membru titular al Academiei Române.

Camil Ressu se trage dintr-o familie de aromâni (macedoromâni) din regiunea Epirului, stabilită în România pe la începutul secolului al XIX-lea. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist de profesie, cu studii de drept la Bruxelles, făcea pictură în clipele libere.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Arătând de mic aptitudini pentru desen, obţine, la 15 ani, premiul întâi la un concurs al Tinerimii Române. În 1887, Camil Ressu este înscris la Școala Națională de Arte Frumoase din București, avându-l ca profesor pe G. D. Mirea; își continuă studiile la Iași cu pictorul Gheorghe Popovici. În 1902 termină studiile la Școala de Belle-Arte din Iași, obținând medalia de argint și pleacă în același an să se perfecționeze în străinătate. Se oprește două luni la München vizitând muzeele din localitate, după care pleacă la Paris și se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul Laurens, unde îi are colegi pe Jean Al. Steriade, Nicolae Dărăscu și Ion Theodorescu-Sion.

În 1908 revine în țară și, preocupat de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la publicațiile Furnica, Facla și Adevărul. În același an se înscrie în Partidul Social-Democrat din România. Participă pentru prima dată în 1910 la expoziția „Tinerimii Artistice” cu peisaje și compoziții pe teme rustice. În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la țară, iar în anul următor, la „Tinerimea Artistică”, portretul de grup Terasa Oteteleșeanu, cu „șapte figuri ale boemei literare, muzicale și pictoricești”. În 1914 deschide prima expoziție personală la București.

În 1917, împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han înființează asociația „Arta Română”, la Iași. Vara se retrage la țară și pictează țărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori dar și naturi moarte, nuduri, portrete ale diverselor pesonalități ale timpului și autoportrete. Participă activ la înființarea „Sindicatului Artiștilor plastici din România” în 1921, fiind ales președinte, funcție din care demisionează după doi ani. În urma unei șederi mai lungi în satul Ilovăț (județul Mehedinți), realizează compoziția Cosași odihnindu-se, una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, în care Camil Ressu își dezvăluie vigoarea sa plastică.

Camil Ressu a fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941, între elevii săi numărându-se Abodi Nagy Béla si Virgil Moise.

Datorita studiilor temeinice din Germania si Franta, el a pregatit generatii de tineri pictori, fiind un desavarsit profesor, pictor si grafician. Deoarece elevii nu aratau la inceput o atractie pentru compozitie, Ressu a infiintat premii saptamanale in acest scop, platindu-le din salariul sau. Clasa lui Ressu se deosebea de celelalte, prin caracterul formelor inchegate in care se exprimau elevii sai. Cand i s-a propus postul de profesor la catedra, Camil Ressu se destainuia in paginile insemnarilor sale astfel: ,,Niciodata nu mi-a trecut prin minte ca stiu asa de mult in meseria mea, incat mi-ar parea un prisos pe care sa-l dau altora”.

In opera sa, Camil Ressu s-a orientat spre tematica taraneasca, spre oamenii simpli. Taranii din tablourile lui, prezenti in grupuri devin adevarate portrete colective. Ca de exemplu in lucrarile: ,,Cosasi odihnindu-se”, ,,Tarani la pranz”, ,,Taranci argesene”, ,,Doua taranci”, ,,Taranca cu copil”, ,,Inmormantare la tara”, ,,Mocani din Vlaici”, ,,Taranci in curte”, ,,La moara”, ,,Claca la porumb”, ,,Tarani in barca”, ,,La arat”, ,,Taranci la troita”, ,,Semanatorii”, ,,Femei la biserica”, ,,Mama cu copil”.

Din 1950 a fost președinte de onoare al „Uniunii Artiștilor Plastici”, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”. În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române.

Cu o formație solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj și după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea capacităților formative ale desenului și culorii, să realizeze o creație care păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.

O serie de personalități culturale au avut ocazia să asiste la prelegerile profesorului universitar Camil Ressu, printre care Geta Brătescu și Virgil Preda.

Citate celebre ale personalității

„Astăzi, când ororile deformaţiilor din picturile şi sculpturile unor artişti moderni au ajuns să ne arate cum trebuie să fie un corp frumos, am putea regreta că nudul şi amorul fizic nu sunt bine studiate în toate atitudinile de către pictori. Artiştii ar trebui să se lepede de prejudecăţile unei morale grave ca prostia şi să trateze cu sinceritate şi realism aceste subiecte aşa de nobile ale vieţii omeneşti.” Camil Ressu în Însemnări (Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?q=camil+ressu)

Citate celebre despre personalitate

În monografia consacrată pictorului, Theodor Enescu, cel mai competent exeget al artistului, afirma: „O artă ca a lui Ressu, dovedind o deosebită predilecţie pentru tratarea figurii umane, trebuia să-şi concentreze interesul asupra nudului, care a constituit o problemă fundamentală a artei clasice din toate timpurile … nudul a slujit adeseori artiştilor spre a da formă idealului lor de frumuseţe feminină, prin deformarea perfecţiunii anatomice clasice, după cerinţele idealului particular. Aceste femei ale lui Ressu sunt lipsite de graţie sau mai bine zis “graţia” lor stă în conştiinţa senzualităţii lor naturale.”

O altă influenţă semnalată în pictura Aişé este cea a şefului Şcolii neoclasice, Ingres, despre care scria, în 1967, Gaston Cosma, în monografia consacrată lui Camil Ressu: „Odalisca aflată în Muzeul Zambaccian (vezi reper) se remarcă printr-un desen de o rară puritate a liniei. Replica în ulei de la Dona, socotită de unii cercetători foarte apropiată de o pictură asemănătoare a lui Ingres, este, poate, cel mai desăvârşit nud pictat de Ressu.” (Sursa: https://www.artmark.ro/camil-ressu-aise.html)

Tudor Arghezi: „Ressu s-a aplecat să zugrăvească şi să interpreteze viaţa noastră românească, singura viaţă adevărat românească, a ţăranului închis între ape, codri, ceruri şi vatră.” (Sursa: http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=182)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Ressu

https://destepti.ro/pictorul-camil-ressu-si-operele-sale

https://www.artmark.ro/camil-ressu-aise.html