Titu Maiorescu

Născut: 15.02.1840, Craiova, Tara Romaneasca

Decedat: 18.06.1917 (77 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea „Însemnărilor zilnice” (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat”. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza „Du régime dotal”.

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească”, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Numismatica:

La 21 octombrie 2013, Banca Națională a României a pus în circulație, în intenția colecționarilor, o monedă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, cu ocazia împlinirii a „150 de ani de la constituirea Societății literare Junimea”. Titlul aliajului din care a fost excutată moneda este de 900‰; moneda este rotundă, cu diametrul de 21 mm, marginea ei este zimțată, iar greutatea sa este de 6,452 grame. Întregul tiraj de 250 de exemplare a fost emis de calitate proof. Pe reversul monedei este gravat portretul lui Titu Maiorescu, alături de „obiecte care-i definesc activitatea în domeniul literaturii: cărțile și pana de scris”. Sub portret, a fost gravat numele savantului: TITU MAIORESCU, iar circular, a fost gravată inscripția SOCIETATEA LITERARA JUNIMEA – 150 ANI.

La 16 februarie 2015, Banca Națională a României pune în circulație, în intenția colecționarilor, „un set de trei monede (din aur, din argint și din tombac cuprat)”, cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Titu Maiorescu.[6] Setul cuprinde o monedă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, o monedă de argint, cu valoarea nominală de 10 lei și o monedă de tombac cuprat, cu valoarea nominală de 1 leu. Toate monedele au fost emise de calitate proof. Sunt emise 150 de seturi, monedele fiind ambalate în capsule de metacrilat.

Citate celebre ale personalității

„Treapta dintâi pe care ne înălţăm e un altar de jertfă.”

„Forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură.”

„Este cât se poate de lesne să îndatorezi pe cineva la recunoştinţă, dar foarte greu să-l îndatorezi astfel încât să se bucure că e recunoscător.”

„Arta vieţii? Rezervă, discreţiune, cumpătare, în genere negaţiune şi în rezumat abnegaţiune.”

„Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriaşi. Oamenii de rând cred că uriaşii sunt mori de vânt.”

„Cu cât o rimă este mai uşoară, cu atât este mai ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată „guriţă-garofiţă”.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Titu+Maiorescu)

Citate celebre despre personalitate

G. Ibraileanu vedea in Maiorescu pe „ultimul reprezentant al scolii critice moldovenesti”.

(Sursa: http://www.autorii.com/scriitori/titu-maiorescu/)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu

http://www.istoria.md/articol/544/Titu_Maiorescu,_biografie

Sergiu Celibidache

Născut: 28.06.1912, Roman, Romania

Decedat: 14.08.1996 (84 de ani), La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Sergiu Celibidache a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.

S-a născut la Roman. Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în județul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al Iașului, și, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie. La șase luni de la nașterea sa, familia Celibidache se mută la Iași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după despățirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).

Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist.

În 1948, Celibidache conduce pentru prima oară o altă orchestră de vârf – London Philharmonic Orchestra. În acel an are loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin. De asemenea, în acel an s-a semnat și primul (și singurul) contract de înregistrări al lui Celibidache cu renumitul producător Walter Legge. Din acel moment, dupa ce a ascultat sunetul fad , Celibidache nu a iubit niciodată înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. El considera că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu puteau oferi decât o reprezentare deformată a realității.

 Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate . Suferă o mare deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la invitația personală a lui Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu care a dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.

Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.

În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München și de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.

Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.

Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi (* 1968).

A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A fost îngropat în micuțul cimitir din localitate.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).

În ziua împlinirii a o sută de ani de la nașterea muzicianului, în piața ce îi poartă numele, din municipiul Roman, a fost dezvelit un bust al compozitorului și dirijorului Sergiu Celibidache.

Cu această ocazie, Serge Celibidache a primit, în numele tatălui său, distincția de cetățean de onoare al Romanului, acordată post-mortem.

Filmul „Grădina lui Celibidache” este regizat de Serge Ioan Celibidache, fiul dirijorului, și îl prezintă pe artist în turneele și la repetițiile cu Filarmonica din Munchen.a

Citate celebre ale personalității

„Am mari satisfacţii în domeniul muzicii. Filarmonica din Berlin mă recheamă ca dirijor pe viaţă, cu drepturi de pensie şi autoritate de popă. Nu mă duc. Filarmonica din New York, la fel. Rămân liber şi independent.” Sergiu Celibidache în Scrisori către Eugen Trancu-Iaşi (2009)

„Arta nu-i ceva în sine ca să aibă drepturi sau datorii. Arta este ce faci mata din senzaţiile care te mişcă. Arta rămâne în om. Orice om poate să treacă de la valorile pe care le-ating senzaţii de orice natură ar fi la transcenderea senzaţiilor.”

„Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în domeniul celorlalte senzaţii materiale ale simţurilor. Fenomenul de octavă. Octava, adică dublul frecvenţelor infraroşului sau ultravioletului nu mai cad în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un fenomen referenţial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Şi totuşi este real… Este foarte greu de pus în compatibilitate cu filosofia care, de la Brentano încoace a spus că orice conştiinţă e conştiinţă de ceva. Uite, există o conştiinţă? conştiinţa yoga? o conştiinţă activă, nu pasivă, fără să fie conştiinţă de ceva. Un gol în care poate intra tot.”

„Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor, nu. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos… Asta-i libertatea.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Sergiu+Celibidache)

Citate celebre despre personalitate

Solomon Marcus (academician): „Un lucru extraordinar, rar intalnit astazi: cu cata rabdare asculta intrebarile si observatiile critice ale elevilor sai! Puteau acesti elevi sa insiste oricat cu intrebari, cu observatii, nu aparea nici un moment de enervare. Avea rabdare si statea sa raspunda la tot: in asta el gasea una dintre marile placeri ale vietii lui.”

„El a schimbat in mod esential ceea ce inseamna relatia unui dirijor cu orchestra. El era adversarul neinduplecat al rutinei. Asa cum nu accepta pentru sine sa fie prada rutinei, nu accepta acest lucru nici din partea membrilor orchestrei. Ii punea in situatia de a-si reconsidera prestatiile lor anterioare, indiferent de cat de mult timp ar fi fost ei in meserie. Asta e problema esentiala a oricarui om care trebuie sa ii invete altceva pe altii.”

(Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-12202490-sergiu-celibidache-omul-care-credea-muzica-nu-nimic-inteles.htm)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Celibidache

http://www.fundatia-celibidache.com/biografie

Octavian Paler

Născut: 02.07.1926, Lisa, jud. Fagaras, Romania

Decedat: 07.05.2007 (80 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Fiul lui Alexandru și al Anei, Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după care a fost admis bursier la Colegiul Spiru Haret din București. În vara anului 1944, cu o saptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut o altercație cu George Șerban, directorul școlii, care era chiar unchiul său (fratele mamei), și a fost obligat să părăsească școala, mutându-se la Liceul Radu Negru din Făgăraș pentru a urma, în anul școlar 1944-1945, ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. Aici s-a remarcat, mai ales la obiectele filosofie, latină, elină.

În anul 1945, la terminarea ultimei clase de liceu, o clasă cu 44 elevi, a fost declarat Promovat cu laudă. În același an, a susținut examenul de bacalaureat la Sibiu. În continuare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie și simultan și pe cele ale Facultății de Drept din București.

Căsătorit în anul 1951, are un fiu, care a absolvit cursurile universitare (ASE- Facultatea de Comerț Exterior) în anul 1979.

A încetat din viață la vârsta de 80 de ani, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri militare, în Cimitirul Sfânta Vineri.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Dupa absolvirea facultatii, Octavian Paler e recomandat de Tudor Vianu pentru a ramane asistent la Catedra de Estetica, insa declina propunerea si se angajeaza la Radiodifuziunea Romana.

Aici va fi corespondent special, apoi redactor-sef adjunct la redactia culturala. Este corespondent Agerpres la Roma, cateva luni, la sfarsitul anului 1964, iar in urmatorii ani director general al Televiziunii Romane (1965-1968), director general adjunct la Radio (1968-1970), redactor-sef la Romania libera (1970-1983).

Demis in 1983 din motive politice, se va pensiona medical in acelasi an, reintrand in arena odata cu Revolutia din 1989, cand devine director onorific al ziarului Romania libera. Ulterior s-a aflat in aceeasi postura la Cotidianul.

Scriitorul a debutat publicistic in 1958, cu versuri in Luceafarul, iar editorial, abia in 1970, cu volumul de poezii Umbra cuvintelor. Urmeaza, pe linia jurnalelor de calatorie sau pe cea a literaturii parabolice, volumele care i-au dimensionat statura de important autor contemporan: Drumuri prin memorie. Egipt-Grecia (1972), Drumuri prin memorie. Italia (1974), Mitologii subiective (1975 ; editia a III-a, Polirom, 2008), Apararea lui Galilei (1978; Premiul Academiei Romane), Scrisori imaginare (1979), Caminante (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor), Viata pe un peron (1981), Polemici cordiale (1983; editia a II-a, Polirom, 2008), Un om norocos (1984; editia a II-a, Polirom, 2008), Un muzeu in labirint (1986), Viata ca o corida (1987; editia a II-a, Polirom, 2009), Don Quijote in Est (1993), Vremea intrebarilor (1995), Aventuri solitare (1996; editia a II-a, Polirom, 2008), Desertul pentru totdeauna (2001), Autoportret intr-o oglinda sparta (2004), Calomnii mitologice (2007).

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Premii si distinctii

  • Premiul Uniuniii Scriitorilor din România (1972) pentru Drumuri prin memorie. Egipt. Grecia
  • Premiul Uniuniii Scriitorilor din România (1980) pentru Caminante
  • Premiul Academiei Române pentru Apărarea lui Galilei, 1978
  • Opera Omnia a Uniunii Scriitorilor din România, 2005
  • „Steaua României”, în grad de cavaler, 2003
  • In memoriam
  • În memoria lui Octavian Paler, o stradă din Făgăraș a primit numele său: strada Octavian Paler.
  • Scoala din satul lui Octavian Paler, Lisa, ii poarta numele
  • Biblioteca municipala din Faragas ii poarta, si ea, numele.

Citate celebre ale personalității

„Doamne, apără-mă de mine însumi!”

„Nu ştiţi cât de violent este calmul…”

„Omul raţional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie.”

„Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan, jumătate sfânt.”

„Mi-a plăcut să cred că important nu e ce face istoria din noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi.”

„Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate.”

„Dacă poţi să iei pe cineva de mână, să-l îmbrăţişezi, sau doar să-l baţi pe umăr… Bucură-te: Niciodată nu te vei simţi singur.”

„Eşti singur şi în acelaşi timp eşti mulţime, o mulţime care te priveşte cu ochii tăi, care te ascultă cu urechile tale.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=62&a=Octavian+Paler)

Citate celebre despre personalitate

Mihai Gâdea: „Era pe vremea cand aveam o emisiune la Realitatea. L-am invitat şi, cand a venit, aveam să-l surprind spunandu-i că am copilărit in acelaşi loc, că şi eu sunt din Lisa, Lisa care pentru dnul Paler era capitala Romaniei. Capitala Romaniei domniei lui.”

„Pentru domnia sa, Lisa avea o semnificaţie puternică. Dacă pe Planeta Pămant ar fi existat un paradis, cu siguranţă că acel paradis ar fi avut legătură cu Lisa. Acolo era amintirea copilăriei lui, a părinţilor lui, faţă de care avea o puternică admiraţie şi iubire. Era amintirea unei mame care nu citise, spre deosebire de dansul, decat o singură carte… şi aceea era Biblia… şi care, după cum spunea dnul Paler, avea numai certitudini, iar dumnealui – milioane de intrebări şi dileme.”

„Dnul Paler era o persoană extrem de agreabilă, şi in momentul in care ajungea să ţină la tine, iţi arăta asta.”

(Sursa: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/octavian-paler-a-murit-ca-un-romantic-112128.html)

Surse

https://serialreaders.com/617-biografie-octavian-paler.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Paler

Poze:

https://a1.ro/news/inedit/sapte-ani-de-la-moartea-lui-octavian-paler-citate-celebre-despre-viata-id336873.html

https://www.wowbiz.ro/marturisiri-cutremuratoare-ale-lui-octavian-paler-dezvaluite-imediat-dupa-moartea-lui-eu-traiesc-de-ani-de-zile-cu-ideea-sinuciderii-in-cap-17102164

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/convorbiri-cu-octavian-paler-3024749

http://www.radioresita.ro/303851/foto-octavian-paler-92-de-ani-de-la-nastere

Marin Preda

Născut: 05.08.1922, Siliștea-Gumești, România

Decedat: 16.05.1980 (57 de ani), Mogoșoaia, Republica Socialistă România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar”, și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica – după numele bărbatului) și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) și Ion (Nilă). În familia celor doi soți se mai nasc: Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).

Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care și-a dat copiii la școală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară, copilul participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la școală. Dar treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei mai buni din seria sa, obținând premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).

Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avându-l ca învățător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrânețe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă”, dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzațională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire a șapte clase îl susține la Școala de centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.

La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă din cauza greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.

În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” publică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[6] Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”.

Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului Moromeții, considerat ca fiind capodopera scriitorului.

Apoi din 1952 devine redactor la revista „Viața românească”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru.

În 1960-1961, citește marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinități. În 1965 traduce împreună cu soția Eta romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. Între 1975 și 1980 locuiește în București pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia.

Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut.

Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni și a survenit în condiții oculte. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”. Marin Preda este înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

În ultimii cinci ani de viață a fost mentor și prieten literar al lui Cezar Ivănescu.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Omagierea lui Marin Preda

  • Un liceu din București îi poartă numele, Liceul Teoretic Marin Preda (București).
  • Un liceu din Odorheiu Secuiesc îi poartă numele, Liceul Marin Preda (Odorheiu Secuiesc).
  • Un liceu din Turnu Măgurele îi poartă numele, Liceul Marin Preda (Turnu Măgurele).
  • O filială a Bibliotecii Metropolitane București îi poartă numele, Filiala Marin Preda.
  • O stradă din Cluj-Napoca îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O stradă din Turda îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O stradă din Oradea îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O stradă din Mangalia îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O strada din Râmnicu Valcea ii poartă numele, strada Marin Preda

Numismatică

Cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Marin Preda, Banca Națională a României, la 10 august 2012, a pus în circulație, în atenția numismaților, o monedă comemorativă din argint, cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este emisă de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare. Marginea monedei este zimțată. Diametrul monedei este de 37 mm, iar masa ei este de 31,107 g. Monedele sunt ambalate individual, în capsule transparente de metacrilat, și sunt însoțite de broșuri de prezentare redactate în limba română, limba engleză și în limba franceză și de certificate de autenticitate semnate de guvernatorul B. N. R. și de casierul central al acestei instituții. Moneda are putere de circulație pe teritoriul României. Prețul de vânzare a unui exemplar al acestei monede, inclusiv capsula de metacrilat și broșura însoțitoare, este de 340 de lei.

Aversul monedei reprezintă „o compoziție concentrică, formată din titlurile celor mai cunoscute opere ale scriitorului Marin Preda; în centru, stema României, valoarea nominală 10 LEI, inscripțiile în arc de cerc ROMANIA și milesimul 2012.

Reversul monedei reprezintă portretul scriitorului Marin Preda, anii între care a trăit acesta 1922, 1980 și inscripția MARIN PREDA.

Detalii despre cum a fost văzut/ă, apreciat/ă

Citate celebre ale personalității

„Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările.” Marin Preda în Gazeta literară, nr. 3 (18 ianuarie 1968)

„Contemplarea este singurul mod de a privi, care îţi permite să înţelegi cu adevărat.” Marin Preda în Imposibila întoarcere

„Soarele parcă ne spunea: iată-mă, eu nu sunt simbolul speranţei, sunt chiar speranţa, cât timp mergeţi pe două picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, nimic încă nu e pierdut pentru voi.”

„Ce este o viaţă?… O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru salvarea lui.” Citat clasic din romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda (1980)

„Te desparţi de mai multe ori până te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic.”

„Când stai într-un loc mai mult de câţiva ani plecarea devine o smulgere care, asemeni unei plante, îţi poate fi fatală: cine îţi garantează că vei putea prinde rădăcini mai adânci în altă parte şi mai ales cine te poate asigura că nu vei da de aceeaşi lume, poate mai rea?” Marin Preda în Marele singuratic

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Preda)

„Nu întotdeauna ne simţim în paginile romanelor tot atât de bine ca pe şantier.”

(Sursa: https://jurnalul.antena3.ro/cultura/arte-vizuale/marin-preda-autorul-de-capodopere-literare-523875.html)

Citate celebre despre personalitate

„Nu l-am auzit niciodată vorbind de geniul lui şi nici făcând caz de ambiţiile sale. Era şi el un om orgolios, dar era atât de inteligent încât să nu vorbească toată ziua de orgoliile, talentul şi performanţele sale. Avea ironie şi, cum ştiţi, ironia fereşte spiritul de excesele omului biografic.” Eugen Simion critic literar

(Sursa: https://adevarul.ro/cultura/carti/romani-geniu-marin-preda-scenariile-morti-multe-semne-intrebare-1_598dea105ab6550cb8ec8b0a/index.html)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda

http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Preda

Poze:

https://adevarul.ro/locale/alexandria/misterioasa-moarte-marin-preda-s-a-inecat-propria-voma-cauza-alcoolului-fost-omorat-agentii-kgb-lichidat-securitate-1_55533e95cfbe376e35272b09/index.html

http://www.ziare.com/pitesti/stiri-life-show/marin-preda-5-august-1922-16-mai-1980-6869357

https://www.europafm.ro/marin-preda-autorul-romanelor-morometii-si-cel-mai-iubit-dintre-pamanteni/

Gică Petrescu

Născut: 02.04.1915, Bucuresti, Romania

Decedat: 18.06.2006 (91 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Gică Petrescu a fost un cântăreț și compozitor român de muzică ușoară și populară. De-a lungul a șapte decenii de activitate și-a construit un repertoriu remarcabil prin bogăție și diversitate.

Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, în București. Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, urmase studii superioare la Geneva (Elveția); mama își petrecuse tinerețea la Paris (Franța) și era, după mărturisirea de mai târziu a cântărețului, o bună cunoscătoare a pianului. Locuința familiei Petrescu se afla pe Calea Victoriei, la numărul 190, într-o clădire cu trei etaje.

Mama l-a învățat de mic limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii, mai întâi interpretând la pianul din casă „piese scurte, melodioase (…), ritmuri mozartiene” și apoi, în primii ani de școală, dându-i lecții de pian. În casă exista un gramofon la care tatăl asculta uneori muzică ușoară. La vârsta de 15 ani, în 1930, acesta își pierde mama în urma unei boli la stomac.

A fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soției sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susțină spectacole.

Duminică 18 iunie 2006, ora 18:00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” a fost programat și un premiu special („Cântecul e viața mea”), dedicat lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile.

Gică Petrescu a murit în dimineața lui 18 iunie 2006. Corpul său neînsuflețit a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a și fost înmormântat.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În 1931, elev la Liceul „Gheorghe Șincai” cântă într-un ansamblu școlar, la chitară și vocal. La 15 ani urcă pentru prima dată pe scenă. La o serbare este descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio, unde a cântat cu reputatul pianist și dirijor Iulian Ghindă. În urma unei suferințe discrete, mama sa moare, lăsându-l fără cel mai bun prieten.

Gica Petrescu face doi ani la Drept, dar părăsește studiile juridice în favoarea muzicii. Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el! – îl sfătuiește tatăl său.

Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff, unde a cântat cu maestrul Fănică Luca. Atunci avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe.

În 1933 este angajat oficial ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette cântând cu Orchestra James Kok. Patronul, dl. Schwartz, îi confecționează două costume elegante pentru zi (alb) și seară (bleumarin). Avea 18 ani și cu mult curaj atacă eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfățații de public și de presă: Cristian Vasile, Titi Botez sau Jean Moscopol.

În 1936 tatăl său, Dumitru Petrescu, este imobilizat la pat de paralizie. Gică rămâne unica sursă financiară. Are 21 de ani. Apt de serviciu militar, este recrutat la Regimentul I – Vânători de gardă, de decazarmat. Figurează în programele de Radio.

În 1937 numele Gică Petrescu se impune tot mai mult. Afișele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunță cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrimi.

Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master’s Voice, producători celebri în epocă. Întâlnirea cu marele muzician Dinu Șerbănescu e decisivă profesional. Descoperă că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani revine la numele Gică Petrescu.

În 1934 în România ia ființă Casa de discuri și fabrica Electrecord. Din 1938, Gică Petrescu va colabora decenii la rând, înregistrând cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare și cântece de petrecere.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În 1939 este invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări. Se cânta și se dansa pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston. Șlagărele la modă, pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His Master’s Voice, Electrecord, erau pe buzele tuturor, pentru textele publicate în broșuri se vindeau o dată cu discul. Gică Petrescu a fost succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

În 1940-1944 cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy. O dată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străulești. Aleargă zilnic între regiment, Radio pentru Ora răniților, concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți.

Este anunțat uneori cu grad militar „fruntașul Gică Petrescu” alături de Antonescu Trestian, Silly Popescu, Nae Roman, Titi Botez și marele Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic (în clădirea actualului TESS) alături de H. Nicolaide și o pleiadă întreagă de compozitori, textieri și cântăreti. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacole „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (cu aluzii politice) îi sporesc popularitatea în țară. Cântă în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman și alături de pianistul Gaston Ursu. Este angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra” și apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece, care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de azi.

În 1946, la barul-gradină „Arizona”, s-a introdus ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară vine ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, dar… l-a entuziasmat și emoționat cu cântecele La margine de București, Suflet candriu de papugiu și Costică, Costică. Menuhin l-a bisat îndelung, așa că acesta i-a cântat de trei ori pe Costică… În același an intră în atenția autorităților, deoarece poliția îl reclama la Ministerul Culturii pentru ca repertoriul său conține cântece occidentale. În 1953 cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului” de la București, la Teatrul Savoy, are loc „Concertul popoarelor”. Gică Petrescu cântă, cu mare succes piese în cateva limbi străine, multe din repertoriul Yves Montand.

În 1956-1959 „Concertul popoarelor” trece Nistrul, într-un lung turneu în Uniunea Sovietică, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian etc. Rămâne credincios Teatrului de revista „Constantin Tănase” la sălile Savoy și Victoriei 174, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu.

În 1965-1967 acesta are cel mai important turneu – doua luni în Franța la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate în asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediții.[6] În perioada anilor 1966-1971 înregistrează la Electrecord șlagărele care l-au făcut celebru (ex: Căsuța noastră, Of, of, of măi șprițule, Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă, Uite-așa aș vrea să mor sau Du-mă acasă măi tramvai.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

În 1993-1995 apare cartea biografică Viața și cântecele lui Gică Petrescu, scrisă de compozitorul și muzicologul George Sbârcea zis și Claude Romano, având ca bază de documentare caietele și albumele, afișele și fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului.

La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Orchestrații noi, înregistrări noi într-un studiou digital. Și-a uimit colaboratorii cu seriozitatea și vitalitatea lui, devenite proverbiale. Neavând nevoie de repetiții, a strâns multe piese dintr-o bucată, preocupat ca vocea să fie bine. CD-urile s-au vandut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare, fiecare.

În 2003, pe 5 mai primește la Palatul Cotroceni „Steaua României în grad de cavaler”, distincție înmânată de Ion Iliescu, președintele în exercițiu al României. În 2004-2005 apare tot mai rar în public. Bolnav, se auto-izolează într-o singurătate în care admite doar 4-5 prieteni foarte apropiați. Îi lipsesc scena și respirația vie a publicului. Presa de scandal îi pândește ușa și ferestrele apartamentului.

În 2006, Marius Tucă îi dedică în Jurnalul Național (februarie) o Ediție de colecție, realizată de Dana Andronie. Un admirabil demers jurnalistic de substanță, care conturează, în premieră, viața și cariera celui mai mare cântăreț român din toate timpurile, cu mărturii la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe. Semnează: compozitorii, textierii, cântăreții, realizatorii TV și radio, artiștii de revistă, oameni politici, admiratori, vecini de bloc, oameni simpli din piețe și magazine, melomani de toate vârstele. Alte patru ediții speciale îi vor fi dedicate în anii următori alături de doua CD-uri Best of.

Succese în carieră

În 1982-1987 participă la „Festivalul Crizantema de aur”, de la Târgoviște. Realizatoarea TV Florentina Satmari îi propune un recital. Alături de trupa lui George Carabulea, la 74 de ani, Gică dă măsura talentului, dovedind o excepțională știință a artei interpretative muzicale și actoricești. Recitalul rămâne una dintre cele mai valoroase secvențe din Arhiva TVR.

La Teatrul Constantin Tănase, are loc în premieră premiera Nimic despre elefanți. Acest spectacol a fost scris special pentru doi protagoniști: Gică Petrescu (în prag de 70 de ani) și Nicu Constantin. Spectacolul s-a jucat doi ani consecutiv cu casa închisă. Gică alături de Nicu Constantin a interpretat cuplete pline de haz și melodii cunoscute românești. Aceasta va rămâne o demonstrație unicat de vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public.

Premii si distinctii

  • Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.[12]
  • Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a – 1968[13]
  • Premiul discului – Electrecord – 1968
  • Ordinul național Steaua României în grad de cavaler – pentru îndelungata și prodicioasa carieră artistică – Cotroceni – 2003
  • Diploma de excelență „Muzica e viața mea” – TVR – 1999
  • „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III” – Radiodifuziunea Română – 2001
  • Life Time Award – MTV Romanian Music Awards – 2004
  • Premiul special „Cântecul e viața mea” – Radiodifuziunea Română – 2005
  • Zeci de alte premii la diferite Festivaluri și evenimente culturale românești
  • Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III”.

Luni, 5 mai 2003, în cadrul unei ceremonii desfășurată la Palatul Cotroceni, Președintele României, Ion Iliescu, i-a acordat maestrului Gică Petrescu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 88 de ani, pentru îndelungata și prodigioasa carieră artistică pusă în slujba cântecului românesc, prin care a încântat sufletele a numeroase generații.

Citate celebre ale personalității

„Mă rog la Dumnezeu să rămân în viaţă. El este cel mai mare ajutor al omului.”

„Eu iubesc Bucureştiul şi acuma – şi să sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, care este cel mai mare care poate să ne ajute, să nu fie cutremur, să fie pace şi să fim sănătoşi… şi Bucureştiul meu iubit.”

„Am iubit muzica toată viaţa mea.”

„Dacă scap de nicotină, doctorul mi-a spus că pământul o să mă ţină 10 ani în plus.”

„Mă rog la Dumnezeu să mai fiu în viaţă pentru că eu, anul trecut, am aniversat 90 de ani. Şi mă rog să le mai placă oamenilor imprimările pe care le-am făcut.”

„N-am făcut compromisuri – şi vreau să vă spun că m-a atins la un moment dat că pe lângă romanţe, tangouri, îmi place şi un cântec de petrecere – de altfel este normal, românul îşi spune aleanul într-o romanţă sau o doină şi când se simte bine, vrea un cântec de petrecere şi la un moment dat mi s-a interzis să mai cânt aceste cântece de petrecere… dar cum era să cânt „dă-i cu munca până la ziuă” în loc să cânt „dă-i cu şpriţul până la ziuă”?”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Gic%E3+Petrescu)

Citate celebre despre personalitate

„Gică Petrescu este cântărețul care a îndulcit sufletul și mintea și viața a zeci de milioane de români. Socotesc c-a fost un privilegiu că am apărut împreună pe același afiș, pe aceeași scenă. Nimeni nu dormea atunci când Gică și Florin Piersic, aflați în turneu, aveau spectacol în vreun oraș al Israelului. Am avut o mare dragoste un cult pentru «Nea Gică», acest Chevalier și acest Sinatra al nostru al românilor.”

—Florin Piersic – actor.

„Era cumpătat pentru că știa cum să-și respecte publicul. Era jovial, bun, fin, elegant, combina toate superlativele. Un model de conduită, un mit, o emblemă pentru români, o legendă”

—Benone Sinulescu – cântăreț.

„A fost un mare om și un mare Român. Dumnezeu i-a pus pe chip un zâmbet atrăgător și har în glas…Nu putea să cânte fără o melodie, fără ceva care să pătrundă în suflet. M-a făcut fericit cântând cântecele mele…A reușit să le dea o savoare aparte, trăinicie și viață lungă. Mitul Gică Petrescu se confundă cu bucuria muzicii…”

—Temistocle Popa – compozitor.

„N-a avut nevoie de instituții ca să existe, pentru că a fost el însuși o instituție. El a reprezentat spiritul interbelic al Bucureștiului – timpul de aur al muzicii românești – conservat și adus, intact, până în zilele noastre. Reprezintă muzica și parfumul acelui univers de patrimoniu, rămas captiv și viu în vocea sa.”

—Miron Manega – ziarist.

„Așa am început eu să cânt, ascultându-l pe Nea Gică. În ’64 am avut prima dată onoarea să fiu alături de el pe scenă. A fost cel mai cunoscut artist român, cântăreț și un strălucit actor de revistă. Marca Gică Petrescu înseamnă succesul asigurat. Singurul care a ajuns «Artist Emerit». Emeriți au fost mai mulți: mari cântăreți și actori din teatre, dar ca artist de revistă, Gică a fost singurul… emerit!”

—Alexandru Arșinel – actor.

„De când mă știu pe lume, Gică a fost «Maestrul». Era o celebritate, de la 20 de ani! Marele cântăreț, a fost și un excelent artist de revistă… Am jucat alături de el pe scenă în numeroase spectacole și turnee. Din scena nu ieșea cu pași normali, călca sacadat; publicul prindea mișcarea și aplauda în ritmul pașilor săi.

Cânta multe cântece de pahar, dar în viață era foarte cumpătat. Nu a agreat niciodată viața dezordonată a boemei interbelice. Soțul meu, Puisor Maximilian, i-a scris multe texte. Din clipa în care i se încredința o piesă, Gică nu mai avea liniște! Ne suna în fiecare dimineață, pentru ca totul să iasă perfect”

—Stela Popescu – actriță.

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gic%C4%83_Petrescu

Poze:

https://www.libertatea.ro/monden/cum-isi-ascundea-gica-petrescu-adevarata-varsta-avea-doua-pasapoarte-unul-fals-1985881

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/secretele-lui-gica

https://www.libertatea.ro/monden/cum-isi-ascundea-gica-petrescu-adevarata-varsta-avea-doua-pasapoarte-unul-fals-1985881

Tudor Gheorghe

Născut: 01.08.1945, Podari, Dolj, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Tudor Gheorghe este un cântăreț, compozitor și actor român, născut la 1 august 1945, în comuna Podari, județul Dolj, dintr-o familie de țărani. Copilăria, dar mai ales adolescența, i-au fost dificile. Tatăl, cântăreț la biserică, a fost arestat ca legionar și deținut politic la Aiud.

„Din cauza credinţei, tata a fost condamnat la închisoare vreo 22 de ani, de unde a ieşit mai credincios, după aproape șapte ani. Închisoarea tatei m-a întărit şi pe mine, deşi pare ciudat. Am rămas la intrarea în adolescenţă fără tată, aruncat pe drumuri într-un fel. Şi atunci trebuie să înveţi să supravieţuieşti. Nu fizic, pentru că la vârsta aia nu se punea problema. Trăiau copiii săraci, fără doar şi poate. Fiind la ţară, ne urcam în pom primăvara, odată cu corcoduşele sau cireşele şi coboram toamna cu nucile şi cu gutuile. Nu era o problemă să te hrăneşti. Problema spirituală era cea mai gravă. Pentru că puteai să te pierzi altfel, dacă nu aveai o încredere, dacă nu credeai în ceva, intrai într-o stare pe care azi o numim depresivă. Te blegeai, aşa ziceau ai mei.”

În perioada comunistă, Tudor Gheorghe a întâmpinat foarte multe opreliști din partea regimului comunist, fiindu-i interzis să concerteze un deceniu, până la Revoluția română din 1989. Artistului i-au fost cenzurate spectacolele, iar în anul 1987, i-a fost interzis să concerteze. După revoluția din decembrie 1989, Tudor Gheorghe a revenit.

A urmat Liceul Nicolae Bălcescu (astăzi Colegiul Național Carol I din Craiova) din Craiova, apoi a urmat cursurile Institutului de Teatru din București, clasa de actorie, absolvind în 1966.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Înainte de 1989

În 1966 a fost angajat la Teatrul Național din Craiova, devenind, la 21 de ani, unul dintre cei mai tineri actori din țară. După rolurile jucate în studenție, a debutat pe scena Naționalului craiovean în rolul Paznicul tânăr din „Cocoșul negru”, de Victor Eftimiu.

Până la adevărata afirmare, ce a urmat peste câțiva ani, a continuat să joace roluri de comedie sau dramă alături de mari actori craioveni ai timpului, în piese ca „Visul unei nopți de iarnă” de Tudor Mușatescu, „D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale sau „Doamna nevăzută” de Pedro Calderón de la Barca.

În perioada 1970-1980 și 1980-1990 a jucat în creații de mare profunzime artistică, cum ar fi „Mitică Popescu” de Camil Petrescu, „Filfizonul pedepsit” de John Vanbrugh, „Unchiul Vanea” de Anton Cehov sau în „Piticul din grădina de vară”, de Dumitru Radu Popescu.

În 1969, după trei ani de lucru asiduu, a ieșit la rampă cu primul său recital, „Menestrel la curțile dorului””, cu poezia poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu. După alți doi ani de studii aprofundate, făcute la Institutul de folclor din București a urmat al doilea recital – „Șapte balade”.

Din 1969, anul primului recital și până în 1996, Tudor Gheorghe a realizat nu mai puțin de 22 spectacole de muzică și poezie.

A petrecut 3 ani la Institutul de Folclor, trimis de D-tru Popescu „Dumnezeu” (ministru adjunct al Culturii in perioada comunista) pentru a conserva folclorul.

Succesul, cariera și evoluția lui Tudor Gheorghe pot părea „venite de la sine”, dar în spatele uriașului succes se găsesc ani de munca înverșunată, de studiu intens și de multe opreliști și nevoi. I-au fost cenzurate spectacolele, în anul 1981, când spectacolul „Pe-un franc poet”, pe versuri de Ion Luca Caragiale, a fost oprit imediat după premieră.

După 1989

În 1992 Tudor Gheorghe a avut primul spectacol după revoluție, numit „Cântece cu gura închisă”. A revenit pe scenă în 1998, și din 1999 a început seria de spectacole „Anotimpurile poeziei românești” în colaborare cu dirijorul Marius Leonard Hristescu.

În 2006, între 29 mai și 4 iunie, Tudor Gheorghe a susținut la Sala Palatului o serie maraton de concerte, intitulată „Săptămâna risipitorului de frumuseți”. Seria a fost compusă din 7 concerte:

  • Primăvara simfonic – 29 mai
  • Toamna simfonic – 30 mai
  • Petrecerea cu taraf – 31 mai
  • Diligența cu păpuși – 1 iunie
  • În căutarea dorului pierdut – 2 iunie
  • Iarna simfonic – 3 iunie
  • Vara simfonic – 4 iunie

În noiembrie 2006 artistul a prezentat în premieră spectacolul „Calvarul unei inime pribegi”, început cu cântece din anii 1930, cântate de artiști precum Cristian Vasile și Jean Moscopol. Pe lângă cântecele epocii în spectacol sunt citite și câteva anunțuri din ziarele din acea perioadă, cu scopul de a recrea mai complet imaginea acelor ani. În 2007 a fost lansat și albumul cu acest spectacol.

În noiembrie 2007 în spectacolul „Parfumul nebunelor dorinți” se continuă prezentarea muzicii anilor 1930, începută în „Calvarul unei inime pribegi”.

„La margine de imperii” este alt spectacol al lui Tudor Gheorghe, desfășurat în martie-aprilie 2008. Spectacolul este dedicat singurei regiuni din această țară care a fost sub mai multe imperii. Muzica este mai puțin cunoscută, culeasă și prelucrată dintr-o carte apărută doar în limba germană. „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina” de Matthias Friedwagner, apărută în 1938 conține 530 de partituri muzicale și versuri culese din Bucovina, între anii 1902-1916, la inițiativa Ministerului Culturii, din Viena.

Anul 2008 îl readuce pe îndrăgitul artist într-o piesă de teatru după aproape zece ani de la ultima apariție.[8] Tudor Gheorghe apare în musicalul Omul din La Mancha, la numai câteva zile de la premiera altui spectacol – „Taina cuvintelor”. Omul din La Mancha este un musical dupa cartea lui Dale Wasserman, care, la rândul său, își inspiră povestea după romanul de secol XVII al lui Miguel de Cervantes – „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”.

Astăzi Tudor Gheorghe își continuă cariera începută în 1966, susținând în continuare recitaluri în țară și străinătate și interpretând roluri pe scena naționalului craiovean.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Tudor Gheorghe la 29 noiembrie 2002 Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.

La 23 noiembrie 2010, președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit cea mai înaltă distincție de stat – Ordinul Republicii.

Centrul cultural din comuna Izbiceni, județul Olt, îi poartă numele.

Citate celebre ale personalității

„Cine ne garantează nouă că în satele din România nu se nasc genii?” Tudor Gheorghe în Antena 3 (31 decembrie 2011)

„Muzica şi dansul nu au nevoie de cuvinte, se înţeleg oricum. Şi muzica mea e universală.”

„Cei ce cântă n-apucă să-njure!”

„Ca artist, n-ai voie sa te tragi de şireturi cu publicul.”

„Am trudit de mi-au sărit ochii din cap să pun în valoare versul, poezia şi cântecul românesc.”

„Fără tăceri n-ar exista nimic, fără pauze. Fără goluri n-ar exista sculptură.” Tudor Gheorghe în La Radio, EuropaFM (noiembrie 2015) (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Tudor+Gheorghe)

Citate celebre despre personalitate

Marin Sorescu (1988): „De fiecare dată când îl ascult – și asta se întâmplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească – populară și cultă – poate mișca munții. (…) Problema mea, inhalând prin toți porii melodia ființei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrima de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai ușor să-l pup.”

Eugen Barbu (1971): „Tudor Gheorghe are o memorie fenomenală și asta explică cum a putut să îndeplinească raptul fără a trezi bănuieli, pentru că atât cât îi știm, bătrânii lăutari cad la bănuială când sunt fotografiați pe hârtie. Într-o emisiune am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a „Mioriței” și niște cântece haiducești cum nu mai aflasem. (…) Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce privește comorile noastre folclorice ca acest tânăr și neîntrecut actor din Craiova.” (Sursa: https://tudorgheorghe.info/biografie/)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Gheorghe

https://tudorgheorghe.info/biografie/

http://istoria.md/articol/947/Tudor_Gheorghe,_biografie

Tudor Arghezi

Născut: 21.05.1880, Bucuresti, Romania

Decedat: 14.11.1967 (87 de ani), Bucuresti, Republica Socialista Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis – vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46, numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Viața profesională – Unde, când și cum a debutat

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

„Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea’ asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă. La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere. Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în primul război mondial.

 

Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.

În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.

Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.

Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul “Copilărești”).

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder.

A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.

În 1965 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.

Citate celebre ale personalității

„E într-adevăr o suferinţă reală să fii un om într-o generaţie de muşte şi să ai nevoie de bâzâitul şi de ouăle lor ca să trăieşti în tihnă.”

„Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri.”

„M-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroase, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal. Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării şi lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date.” Tudor Arghezi în Ars poetica

„Aşa, tinere, nu te înfricoşa de viaţă. Caută bine să descoperi adevăratele vopsele ale sufletului tău şi mâzgâleşte lumea cu ele. Nu împrumuta paleta, tonurile şi pensulele de la nimeni.” Tudor Arghezi în Subiecte

„A avea mult înseamnă adesea a stăpâni puţin.”

„Lucrurile se înţeleg la marginea cuvintelor, şi cuvintele nu sunt de ajuns ca să le inţelegi: e nevoie de har.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Tudor+Arghezi)

„Viaţa noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde.”

(Sursa: http://www.rador.ro/2017/07/14/portret-viata-nestiuta-a-lui-tudor-arghezi-de-la-geniu-literar-fara-bacalaureat-la-detinut-muncitor-si-calugar/)

Citate celebre despre personalitate

Alexandru Macedonski: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.” (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi

http://www.istoria.md/articol/517/Tudor_Arghezi,_biografie

http://www.rador.ro/2017/07/14/portret-viata-nestiuta-a-lui-tudor-arghezi-de-la-geniu-literar-fara-bacalaureat-la-detinut-muncitor-si-calugar/

Nichita Stănescu

Născut: 31.03.1933, Ploiesti, Romania

Decedat: 13.12.1983 (50 de ani), Bucuresti, Republica Socialista Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost laureat al Premiului Herder.

Familia

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.

Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc. Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

Viața profesională/artistic – Unde, când și cum a debutat

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992.

În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii.

În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”.

În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor.

În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.

În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”.

În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.

În perioada 1970 – 1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban.

În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

În anul 1973 publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”.

La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Este şi perioada în care poetul devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu.

Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, era cheltuit, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate.

În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”.

În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura.

În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis.

În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.

Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani.

În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă.

Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună pternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni.

În anul 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), şi în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului.

Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.

În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita.

Poetul călătoreşte prin Iugoslavia, apoi într-o deplasare la Focşani, în noiembrie, îşi fracturează piciorul stâng, întâmplare care îl va imobiliza în casă pentru următoarele şase luni.

La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională, şi în acelaşi an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla.

La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din  cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.

Anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator, însă la autopsie s-a descoperit că ficatul său era aproape inexistent.

În anul 1985 apare volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, la Editura Cartea Românească, iar în anul 1990, Nichita este ales membru post-mortem al Academiei Române.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Premii literare

  • 1964 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii O viziune a sentimentelor
  • 1969 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii Necuvintele
  • 1972 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri Cartea de recitire
  • 1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei” (selecție de autor)
  • 1975 Premiul Internațional „Gottfried von Herder”
  • 1978 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii Epica Magna
  • 1982 Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului internațional Serile de Poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă)

La 21 martie 2016, un poster cu imaginea lui Nichita Stănescu, însoţită de poemul „Orfeu în vechea cetate”, a fost afişat în toate oficiile poştale din Bucureşti, ca urmare a programului cultural „Valorificarea patrimoniului literar naţional în spaţiul public”, derulat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Poşta Română, o campanie dedicată împlinirii, la 31 martie 2016, a 83 de ani de naşterea lui Nichita.

În fine, în acest an, în perioada 28–31 martie, vor avea loc, la Ploieşti, manifestările prilejuite de cea de-a XXIX–a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, care adună laolaltă reprezentanţii culturii româneşti, din ţară şi din întreaga lume, pentru a onora cum se cuvine spiritul marelui poet.

Ca în fiecare an, manifestarea se va derula sub egida Ministerului Culturii și Identității Naționale, cu sprijinul Academiei Române, al Uniunii Scriitorilor din România, al autorităţilor publice locale şi cu participarea tuturor instituţiilor de cultură din Municipiul Ploieşti. Organizatorii şi-au propus să marcheze şi anul acesta, printr-un amplu program, momentul în care Poetul Necuvintelor a văzut, la Ploieşti, lumina zilei.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

Citate celebre ale personalității

„Să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului.” aforism celebru de Nichita Stănescu

„Viaţa este o scurtă absenţă între două inexistenţe.” definiţie clasică de Nichita Stănescu

„Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic.” citat celebru din Nichita Stănescu

„Noi ne-am născut în timp ce mamele noastre răcneau de durere.” Nichita Stănescu în Amintiri din prezent (1985)

„Spune nu doar acela care îl ştie pe da. Însă el, care ştie totul, la nu şi da are foile rupte.” Nichita Stănescu în Elegia întâia

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.” citat celebru din Nichita Stănescu

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nichita+St%E3nescu)

„Suntem ceea ce iubim.”

(Sursa: http://www.radioiasi.ro/stiri/prim-plan/nichita-stanescu-poetul-nu-are-biografie-biografia-lui-este-de-fapt-propria-lui-opera/)

Citate celebre despre personalitate

„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.” definiţie clasică de Ştefan Augustin Doinaş (1995)

„Nichita Stănescu a fost supranumit Îngerul blond. Supranumele este rodul tinereţii sale, când înfaţişa la vedere un trup serafic şi doi ochi albaştri, încununaţi de părul bălai răsfirat în vânt precum coama unui cal furat. Acum când Nichita a trecut în Nemurire senzaţia de Înger o ai citindu-i scrierile. Dar scrierile lui Nichita nu sunt cuvinte şi nici numere nu sunt, nu sunt un gen literar sau o artă sau o ştiinţă. Sunt ceva încă Inventat-Neinventat; citindu-l pe Nichita citeşti Inventatul-Neinventatul rostit de însuşi Nichita cu vorbe adunate de pe buza Timpului. Iar Inventatul-Neinventatul Lui creează fiori, naşte anxietate. Scrierile lui Nichita provoacă teama de necunoscut… Niciodată nu eşti sigur cât cer se ascunde în cuvântul pamânt şi câte cuvinte verzi ascund frunzele din copacii Îngerului. Cine sau ce se află în spatele înşelătoarelor cuvinte…” Corneliu Sofronie în Sensuri, Gândindu-l pe Nichita

(Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?p=6&q=nichita+stanescu)

Eugen Simion: „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut …”

(Sursa: http://www.istoria.md/articol/534/Nichita_St%C4%83nescu)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu

http://www.istoria.md/articol/534/Nichita_St%C4%83nescu

https://radioromaniacultural.ro/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu/

http://www.radioiasi.ro/stiri/prim-plan/nichita-stanescu-poetul-nu-are-biografie-biografia-lui-este-de-fapt-propria-lui-opera/

Mircea Eliade

Născut: 13.03.1907, Bucuresti, Romania

Decedat: 22.04.1986 (79 de ani), Chicago, USA

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica și Barbu Brezianu.

A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism, și a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac. Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu. Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparținînd de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferînd să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu.

Începînd din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola”. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

La 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de arte și științe. Cîțiva ani mai tîrziu vizitează Suedia şi Norvegia şi participă la Congresul de istorie a religiilor.

În anul 1977 Mircea Eliade primește premiul Bordin al Academiei Franceze. Iar în anul 1985 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.

În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editînd cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunînd contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectînd un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar.

Mircea Eliade a murit la vîrsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago, a fost incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park.

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934, iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.

Detalii despre cum a fost văzut/ă, apreciat/ă

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Posteritatea sa este controversată, îndeosebi datorită modului în care şi-a construit propria biografie. În ciuda detaliilor amănunţite pe care volumele Jurnalului său sau ale altor scrieri autobiografice le oferă cititorilor, Eliade nu se referă – sau se referă distorsionat – la episoade care i-ar fi putut umbri reputaţia. Astfel, exegeţii săi au trebuit să reconstituie rolul participării sale la mişcarea legionară din lucrările altor autori, precum Jurnalul lui Mihail Sebastian.

Valorile spirituale, antiistoriste şi antipolitice promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale şi după 1990, moment in care a (re)dobândit un statut de autor mitic. Îndeosebi în rândul tinerilor, care, redescoperind concomitent libertatea religioasă, literatura fantastică şi fronda specifică tânărului Eliade au redeşteptat interesul pentru opera şi viaţa autorului.

Evaluarea critică a posterităţii lui Eliade rămâne astfel importantă, tocmai datorită prestigiului şi imaginii culturale covârşitoare pe care un autor de factură enciclopedică, cu preocupări fascinante şi o biografie contradictorie continuă să o ofere. Congresul european de istorie a religiilor (Bucureşti, 20-23 Septembrie 2006) organizat de Asociaţia română de istorie a religiilor a dedicat o întreagă secţiune analizei operei lui Mircea Eliade.

Citate celebre ale personalității

„India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber.” Mircea Eliade în Încercarea labirintului

„În societăţile aşa-numite „primitive”, orice secret este o primejdie. Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului şi colectivităţii.” Mircea Eliade în Fragmentarium

„Spun oamenii că au căutat o viaţă întreagă „femeia ideală” şi n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în faţa dragostei, să anuleze acel abstract dor de „femeia ideală”, creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică şi amuzantă; căci e foarte confortabil să „cauţi” veşnic, mai greu e să găseşti şi să nutreşti ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.” citat clasic din Mircea Eliade

„Rareori cred că se degradează mai penibil un bărbat ca într-o criză absurdă de gelozie.” Mircea Eliade în Nuntă în cer

„Virtutea magică a aurului şi jadului se aplică şi dincolo de viaţa biologică.” Mircea Eliade în Alchimia asiatică

„Nemurirea sufletului e o consolare. Dar nu trebuie să abuzăm de ea.” Mircea Eliade în Noaptea de Sinziene

„Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează.” Mircea Eliade în Isabel şi apele diavolului

„Misiunea istorică a unui popor se judecă după creaţiunile lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoare sterile din fire.” Mircea Eliade în Despre Eminescu şi Haşdeu

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Mircea+Eliade)

„Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereas­tră şi mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut.”

(Sursa: https://adevarul.ro/cultura/carti/romAni-geniu-paradoxullui-mircea-eliade-corigentul-miop-savantul-excentric-1_54702ced0d133766a821e1c7/index.html)

Citate celebre despre personalitate

„Mircea Eliade este cea mai integralã (si servilã) întrupare a gidismului în literatura noastrã. Dupã André Gide, sensul artei fiind cunoasterea (întelege instruirea de esente pe cale mitologicã), un artist e cu atât mai adânc cu cât trãieste mai intens, cu cât pune mai multe ‘probleme’, care însã nu sunt propozitii inteligibile, ci ‘trãiri’, ‘experiente’. Si cum eticul e aspectul fundamental al destinului uman, problema trebuie pusã ca experientã moralã.”

George Cãlinescu, Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent. Minerva, Bucuresti, 1982

„Asemenea lui Camil Petrescu, Mircea Eliade nu mai crede în supersitia scrisului frumos. Dacã înainte literatura a fost echivalatã cu stilul, autorul Noptii de Sânziene nu e preocupat de imperfectiunile de ordin lexical, ci îl fascineazã omul din scriitor. Eliade scrie niste romane cerebrale ale cãror personaje trãiesc niste experiente decisive. Prozatorul este torturat de întrebãri, de unde numeroasele paranteze si ezitãri, care reflectã deplina lui sinceritate. Rãspunsurile conteazã mai putin decât interogatiile, deoarece orice concluzie înseamnã ceva finit, osificat, si nu mai exprimã dilemele unei cunoasteri de sine ce doreste sã coboare pânã la rãdãcinile fiintei. Câtã autenticitate, atâta originalitate, am putea spune despre aceastã literaturã existentialistã în care se face elogiul faptei, similarã cu creatia.”

Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic. Libra, Bucuresti, 1998

(Sursa: http://romanianliterature.tripod.com/ro/eliadecrit.html)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade

http://istoria.md/articol/596/Mircea_Eliade,_biografie

https://foaienationala.ro/biografii-mircea-eliade.html

https://www.artline.ro/Mircea-Eliade-29879-1-n.html

Mircea Cartarescu

Născut: 01.06.1956, Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Mircea Cărtărescu este un poet, prozator, critic literar și publicist român.

Copilăria și studiile

Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în Bucureșt. Este fiul lui Constantin Cartarescu, economist si ziarist, si al Mariei (nascuta Badislav). Despre copilăria sa, el va afirma că ea „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”.

Face parte din grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul literar Nicolae Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la ședințele cenaclului „Junimea”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu. Absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir” din București, el va urma cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul „Visul chimeric”, reeditat în anul 2011. În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc, coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas, de asemenea reeditată.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Debutul literar

Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la Cenaclul de Luni și în România Literară în anul 1978, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și proză la Cenaclul de proză „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel a publicat o proză în antologia Desant’83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul.

Activitatea literară

Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat Boii soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu. Însă nu toți scriitorii și criticii contemporani apreciază felul în care a fost scris Levantul. Criticul Virgil Diaconu, în revista Actualitatea literară, consideră că: „Volumul Levantul se naște prin imitarea poeziei poeților predecesori, români sau străini, pe care Mircea Cărtărescu i-a citit cu intenția expresă de a extrage din ei propria poezie”.

Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Într-un interviu realizat de Marius Chivu, scriitorul Gheorghe Crăciun consideră că: „la Mircea Cărtărescu noutatea de viziune e evidentă. Corpul e reprezentat de el ca o mașină vie, mecanică, producătoare de halucinații, fantasme și care se instituie de multe ori ca o prezență tutelară a oricărui tip de viziune despre obiecte, lucruri, acte imaginare…”

Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul său mare proiect editorial, trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și conține trei volume, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Cartea a fost scrisă sub influența lecturii romanelor lui Thomas Pynchon, influență recunoscută deschis de autor în interviurile sale. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară etc.

Între anii 1980 și 1989 a fost profesor de limba română la o școală generală, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor, iar apoi redactor la revista Caiete Critice. Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere a Universității din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră.

Prezent

Actualmente, Mircea Cărtărescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București. Mircea Cărtărescu este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Ultimele sale cărți publicate, De ce iubim femeile și Frumoasele străine i-au adus un succes de box-office, figurând pe lista de cărți bestseller ale editurii care îi publică toate cărțile și cu care a semnat un contract de exclusivitate.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Mircea Cărtărescu a primit următorarele premii:

  • 1980: Premiul Uniunii Scriitorilor din România
  • 1989: Premiul Academiei Române
  • 1990: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul revistei Flacăra, Premiul revistei Ateneu, Premiul revistei Tomis, Premiul revistei Cuvântul
  • 1992: Le Rêve nominalizare pentru: Prix Mèdicis, Premiul Uniunii Latine, Le meilleur livre étranger
  • 1994: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova
  • 1996: Premiul ASPRO, Premiul revistei Flacăra, Premiul revistei Ateneu, Premiul revistei Tomis, Premiul revistei Cuvântul
  • 1997: Premiul revistei Flacăra, Premiul revistei Ateneu, Premiul revistei Tomis, Premiul revistei Cuvântul
  • 1999: traducerea în limba franceză a romanului Orbitor’ nominalizat pentru Premiul Uniunii Latine
  • 2000: Premiul Uniunii Scriitorilor din România
  • 2002: Premiul ASPRO, Premiul AER
  • 2005: Premiul literar „Giuseppe Acerbi”, Castel Goffredo, Italia
  • 2006: „Meritul cultural” în grad de mare ofițer, acordat de către Președintele României
  • 2011: Premiul Internațional pentru Literatură de la Vilenica
  • 2012: Premiul Internațional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt 2012”, Berlin
  • 2013: Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk în Elveția
  • 2013: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Novi Sad
  • 2015: Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană
  • 2016: Premiul pentru proză Observator cultural ex-aequo pentru romanele Solenoid și Trilogia Corso de Daniel Vighi
  • 2018: Premiul „Thomas Mann” pentru literatură

Citate celebre ale personalității

„Faptul că sunt un autor român a fost mereu un handicap pentru mine. Te loveşti mereu de imaginea proastă a ţării şi de prejudecăţi. Iar cei care mă citesc pentru că sunt un scriitor român primesc altceva decât ce se aşteaptă… Adevărata mea ţară se numeşte Mircea Cărtărescu. Ceea ce mă preocupă este ce se petrece în cutia mea craniană.” Mircea Cărtărescu în ziarul De Volkskrant, interviu (2010)

„Şi chiar şi acum, după atâtea fraze, identitatea mea, a enigmaticului Mircea Cărtărescu – bărbat/femeie, latin/slav, oriental/occidental – nu-ţi este decât foarte vag familiară. Deschide însă cartea mea cu copertă cărămizie, în ciuda numelui de pe ea: abia atunci (asemenea numelui unui nou-născut, asemenea numelui ştiinţific pus pentru prima dată unui fluture nou descoperit) numele meu ţi se va deschide şi el va începe să însemne, poate, ceva pentru tine.” Mircea Cărtărescu în Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2002)

„Când nu scriu, nici nu ştiu pentru ce trăiesc.” Mircea Cărtărescu în Zen (jurnal 2004-2010) (2011)

„Poezia este o mare minune a lumii.” Mircea Cărtărescu (19 aprilie 2017)

„Mă pregătesc să ies din literatură ca dintr-o puşcărie.”

„Literatura poate schimba imaginea României.”

(Sursa:http://www.citatepedia.ro/index.php?q=mircea+cartarescu)

Citate celebre despre personalitate

Definiţie de Dan C. Mihăilescu (19 aprilie 2017)

„Mircea Cărtărescu este un arhitect genial oniric.”

Calambur aforistic de Constantin Ardeleanu

„Levantul trebuie citit şi recitit. Din multele cărţi ale lui Mircea Cărtărescu, el e… Re-Levantul…”

Gabriel Liiceanu: „Propun ca locul frunzei verzi, ca brand de ţară pentru România, să-l ia Mircea Cărtărescu.” (Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?q=mircea+cartarescu)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/118-mircea-cartarescu-1956