Traian Vuia

Născut: 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria

Decedat: 3 septembrie 1950, Bucureşti, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Traian Vuia s-a născut în 1872 în satul Surducu Mic, fost în Austro-Ungaria, în prezent în România. Părinții săi au fost preotul Simion Popescu și Ana Vuia; aceasta fiind cea de-a doua lui soție. Încă din perioada copilăriei, manifesta înclinaţii către fizică şi pasiune către aeronautică. Începând cu zmeiele copilăriei, pe care le studiază şi caută să le aducă îmbunătăţiri care să le crească performanţele de zbor.

Între 1884 și 1892, urmează liceul la Lugoj. Aici petrece mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta și încuraja mai târziu în cariera sa.

După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Din lipsa mijloacelor financiare, renunță la aceste studii și se înscrie în schimb la facultatea de drept și lucrează în paralel la birouri de avocatură pentru a-și câștiga existența.

La Lugoj, lucrează la mai multe birouri de avocatură după ce absolvă şcoala “summa cum laude”, dar nu poate renunţa la visul său şi pleacă la Paris pentru a convinge Academia Franceză de posibilitatea unui avion de a se propulsa singur în aer.

În timpul Primului Război Mondial, a militat pentru desăvârşirea statului naţional unitar român şi a fost preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania, înfiinţat la Paris. A fost însă foarte critic asupra modului în care s-a înfăptuit unirea Ardealului cu Transilvania[1], considerând o mare greşeală lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Român, care să fi apărat interesele ardelenilor şi să fi permis cu timpul o „occidentalizare” a României şi nu vice-versa, o „balcanizare” a Transilvaniei.

Pleacă din nou în Franţa şi în timpul celui de-al doilea război mondial Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Revine în România în anul 1950, unde, după numai o lună, moare în urma unei crize cardiace, la 3 septembrie 1950. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Viața profesională:

Schita avionului-automobil a fost realizata de catre Traian Vuia Vuia , încă din timpul studenţiei sale, iar în februarie 1903, inventatorul prezinta în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene „Proiectul aeroplanului-automobil”. Ca orice idee care depăşeşte timpul său, proiectul lui Vuia a fost primit cu scepticism, iar Academia îl respinge cu motivaţia că ar fi prea utopic: „problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis”.

Totuşi, inginerul român şi-a brevetat în acelaşi an avionul-automobil conceput el şi, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică, a început construcţia aparatului de zbor şi a motorului, modificând radical un motor de tip Serpollet, pe care l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic.

“Vuia I” era un aparat de zbor cu aspectul unui liliac, cu aripi repliabile ca o umbrelă. După o serie întreagă de experimente, Traian Vuia avea să facă, la 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de Paris, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, prin mijloce proprii. Aeroplanul-automobil a rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri. Din păcate, după 12 metri, elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac. Deşi a durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de temelie a aeronauticii moderne.

Multe ziare din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare. De atunci a fost scoasă în evidență și propagată ideea că Vuia a reușit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafață plată, folosind numai mijloace proprii, „la bord”, fără „ajutor extern” (pantă, cale ferată, catapultă, etc.)

Avea sa mai zboare cu aparatul sau de mai multe ori in anul 1906, pentru ca in anul urmator sa construiasca Vuia nr. 2, pentru care a primit brevet in Belgia. In anul 1907, Vuia nr. 2 a zburat 70 de metri, a decolat normal si a aterizat normal.

Având în minte realizarea unui motor de avion cât mai bun, Vuia a reuşit să inventeze generatorul de abur cu combustie internă şi ardere catalitică. Generatorul cu vaporizare aproape instantanee avea la bază trei principii: ideea ciclurilor termodinamice, a combustiei accelerate şi a transmiterii căldurii prin convecţie forţată. Prin încercările repetate de a construi generatoare de abur de foarte înaltă presiune (100-120 kgf/cm², faţă de 10 At valoarea uzuală a vremii), Vuia a pus bazele tehnologiei folosite ulterior la centralele termice care utilizează cicluri complexe de presiune foarte înaltă.

O altă realizare a inventatorului român a fost şi generatorul cu focar cu mare intensitate a combustiei. Sarcina termică a focarului era de 200 x 106 kcal/m3.

În unele cercetări Vuia a fost ajutat de bănăţeanul Gavrilă Brola, cu care a început să colaboreze începând cu 1934. G. Brola alături de profesorul G. Ribaud au continuat cercetările începute de Vuia, iar în 1952 au realizat un generator cu circulaţie forţată, care avea la bază principiul lui Vuia. Generatorul, expus la Expoziţia Internaţională al încălzirii de la Paris din 1957, a fost fabricat în serie în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania.

Traian Vuia împreună cu alt colaborator, Emmanuel Yvonneau, au brevetat mai multe tipuri de generatoare de abur. Primul brevet le-a fost eliberat la 21 ianuarie 1928 de către Ministerul Comerţului şi Industriei din Franţa (nr. 661254), al doilea brevet la 22 decembrie 1928 (nr. 680567), iar al treilea la 12 noiembrie 1932 (nr. 740226).

A urmat o pauză impusă de lipsa finanţărilor şi de izbucnirea războiului. A reuşit să îşi reia activitatea abia în 1918, construind în numai patru ani două tipuri originale de elicopter, prevăzute cu rotor portant cu ax înclinat pe direcţia de zbor, o adevărată inovaţie pentru acele vremuri. Şi-a testat invenţiile pe aerodromurile Juvissy şi Moulineaux, în Franţa.

Intre 1918 si 1925, Traian Vuia avea sa conceapa si sa realizeze 2 elicoptere pe care intentiona sa le treaca in productie de serie in Romania (poate singurul sau proiect ramas doar un vis), a lucrat la Ministerul francez al Apararii, a realizat impreuna cu un amic, Victor Tatin, o torpila folosita ulterior de marina militara, a inventat un generator de abur, este initiat intr-o loja masonica pariziana, participa la Conferinta de pace de la Paris in 1919.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În ziua de 27 mai 1946 devine membru de onoare al Academiei Române.

Aeroportul internațional din Timișoara poartă numele Traian Vuia. În fața Aeroportului Internațional Traian Vuia din Timișoara este amplasată macheta aeroplanului Vuia 1, la scara 1:1, realizată de către Fundația Academică Culturală Timișoara.

În ziua de 14 septembrie 2013, la Montesson, autoritățile franceze locale au dezvelit o placă în memoria lui Traian Vuia.

Citate celebre ale personalității

“Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă stiu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personala, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanta are cine a facut aceste lucruri, important este ca ele există.”

“Mă duc departe, la Paris, dar lasă, mamă, să nu-ţi pară rău; că am să viu de acolo în zbor sau n-am să mai vin niciodată acasă.”

“Povesteste prietenilor de acasa tot ce ai vazut aici. Am dovedit ca se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decat aerul’. (…) Acum, dupa ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numarul experimentarilor va creste rapid, specialistii vor realiza motoare speciale, aviatia va avea o industrie infloritoare pe temeiul experientei mele, devenita bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat in vazul tuturor. Vor continua altii, tot mai multi. Asa se realizeaza progresul…” (https://stirileprotv.ro/techschool/traian-vuia-romanul-care-a-demonstrat-ca-avioanele-pot-sa-existe.html)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia

http://www.imperialtransilvania.com/ro/citeste-stirea/argomenti/places-of-interest-1/articolo/traian-vuia-inventatorul-roman-care-a-reusit-primul-zbor-autopropulsat-cu-un-aparat-mai-greu-de.html

http://stiri.tvr.ro/la-18-martie-1906-vuia-i-primul-zbor-autopropulsat-din-lume_72112_foto.html#view

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/romanii-pionieri-ai-aviatiei-traian-vuia-aurel-vlaicu-henri-coanda

https://stirileprotv.ro/techschool/traian-vuia-romanul-care-a-demonstrat-ca-avioanele-pot-sa-existe.html

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Traian_Vuia

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/08/17/documentar-145-de-ani-de-la-nasterea-lui-traian-vuia-pionier-al-aviatiei-romanesti-si-mondiale-03-59-09

https://www.youtube.com/watch?v=hV-eMVQ8kIY  (documentar din seria „Gândit în România” realizat Institutul National de Cercetare si Dezvoltare pentru Fizica Pămâtului)

Petrache Poenaru

Născut: 10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea, România

Decedat: 2 octombrie 1875, Bucureşti, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799, în localitatea Bănești, județul Vâlcea. Din fericire pentru inteligența de care a dat parte, românul a crescut cu o niște rude mai înstărite și astfel a putut să-și continue studiile. Între 1811 și 1818 a urmat studiile secundare la Craiova, la școala de la Biserica Obedeanu. În acest timp, tânărul Petrache Poenaru devine din ce în ce mai pasionat de Tudor Vladimirescu, dorind cu tot dinadinsul să se alăture pandurilor.

Reuşeşte să li se alăture, dar după înfrângerea revoluției lui Vladimirescu, este nevoit să fugă şi pleacă la Paris pentru studii. Dupa terminarea studiilor ajunge în Anglia unde la 15 septembrie 1830 se deschidea prima cale ferată din lume, între Liverpool şi Manchester, eveniment la care şî el participă.

Ajuns la 47 de ani, se căsătorește, în iulie 1846, cu Caliopi (Caliope) Hrisoscoleu, fiica influentului paharnic Constantin. Primește, atunci, moșia Bordei, faimoasă, întinsă pe aproape 80 de hectare (locul viitorului parc bucureștean din zilelel noastre, cel din zona Herăstrăului). Are 3 fiice.

Realizările sale sunt însă nenumărate: primul brevet românesc, primul drapel, primul ziar de propagandă, primul proiect de lege al sistemul metric zecimal, primul român călător cu trenul. Invenţia primul stilou l-a păstrat pe Petrache Poenaru în memoria urmaşilor, dar a umbrit cumva uriaşele sale merite în dezvoltarea învăţământului şi culturii tehnice româneşti.

Petrache Poenaru a încetat din viaţa la vârsta de 76 de ani.

Viața profesională:

În 1821, la nici 22 de ani, tânărul gramatic Petrache Poenaru, absolvent al şcolii Obedeanu din Craiova, lasă călimara cu cerneala de o parte şi intra într-o ceată de haiduci animat de dorinţa de mai bine pentru neamul sau.

La prima luptă însa, ceilalţi haiduci îsi dau seama că tânărul Poenaru nu are nicio legatură cu lumea armelor, află că e un intelectual şi-l prezintă lui Tudor Vladimirescu. Devine chiar omul de taina al lui Tudor Vladimirescu si sef al cancelariei si al contopistilor.

De altfel, în acest rol, Poenaru lansează primul ziar românesc de propagandă, care se numea sugestiv Foaia de propagandă. Practic, în cadrul publicaţiei, Poenaru îşi prezintă într-o manieră echilibrată opţiunile politice în privinţa revoluţiei conduse de Vladimirescu, iar, potrivit unor martori din acea vreme, inventatorul român ar fi realizat chiar şi drapelul tricolor, roşu, galben şi albastru.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 are însă un deznodământ tragic, iar mulţi dintre pandurii acestuia sunt omorâţi. La insistenţele personale ale lui Vladimirescu, Poenaru fuge în străinătate şi îşi continuă studiile la Berlin şi, ulterior, în Paris.

În 1827, la data de 25 mai, obține Brevetul francez 3208 pentru “Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se el însuși cu cerneală”. Această invenție a revoluționat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit și în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgârieturile de pe hârtie și scurgerile nedorite de cerneală și propunea soluții pentru îmbunătățirea părților componente pentru a asigura un debit constant de cerneală precum și posibilitatea înlocuirii unor piese.

În 1832, Petrache Poenaru se întoarce în Țara Românească și este numit profesor de fizică și matematică la Liceul Sf. Sava din București, iar din 1833 devine directorul acestei școli.

Profesorul Petrache Poenaru contribuie la înființarea cursurilor speciale de matematici superioare, geodezie, mecanică, arhitectură, agricultură și silvicultură din Țara Românească. Tot la inițiativa sa, în 1836, se organizează primele observații meteorologice sistematice pentru determinarea temperaturii, presiunii și a umezelii aerului.

Traduce și publică în limba româna primul curs de Geometrie, urmat de cursul de Algebră. În 1841 publică, în colaborare, Vocabularul frantezo-român, în două volume. Pe acest considerent, Petrache Poenaru este evocat și astăzi ca un susținător al francofoniei în România.

În 1838, în calitate de director general al Școlilor din Țara Românească, înființează școlile publice sătești din Muntenia. Printre alte contribuții, introducerea Sistemului Metric Zecimal în Țara Românească i se datorează lui Petrache Poenaru, care elaborează primul proiect românesc de lege pe această temă.

În 1841 este ales deputat de Dolj. La 8 septembrie 1847 se inaugurează, la Slatina, primul pod peste Olt, iar soluția tehnică și administrativă care a condus la construirea acestuia a fost dată de Petrache Poenaru și Ioan Em. Florescu.

Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor şi ajunge o perioadă în închisoare din cauza implicării sale active în eliberarea acestora.

După ieşirea din închisoare, el revine la conducerea Marea Postelnicie, devine cofondator al Şcolii de Poduri şi Şosele (1850), ajunge membru în Comisia Documentelor (1857) şi membru în Comisia de Stat. Nu poate însă să stea departe de sistemul de învăţământ, astfel că devine autorul primului curs de geometrie din ţara române şi coautor al primului dicţionar francez-român.

Tot în această perioadă, Poenaru este membru în Comia Tehnică a Departamentului Treburilor din Lăuntru, iar în acest rol a promovat introducerea maşinăriilor în Ţara Românească. Una dintre primele maşinării este o dragă importată din Paris care să ajute la curăţarea râului Dâmboviţa din Bucureşti de gunoaie. Mai târziu, participă activ la lucrările de construcţie a unei fabrici de cărămizi.

Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. După Unirea Principatelor din 1859, Poenaru ajunge în anturajul lui Alexandru Ioan Cuza.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Devine, în 1870, membru al Academiei Romane, iar în 1872, preşedinte al Societăţii pentru învăţătura poporului.

În discursul de recepţie de la primirea în Academia Română Petrache Poenaru avea să spună că ” cele 5 luni cât a fost pandur şi haiduc i-au schimbat complet destinul şi va păstra toată viaţa în inimă acele clipe măreţe”.

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Petrache_Poenaru

https://adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/viata-petrache-poenaru-romanul-inventat-stiloul-1_5a6fd1c0df52022f75fba31b/index.html

https://www.giz.ro/stiinta/petrache-poenaru-43740/

http://www.imperialtransilvania.com/ro/2015/09/12/citeste-stirea/argomenti/events-1/articolo/petrache-poenaru-romanul-care-a-inventat-stiloul-modern.html

http://www.eualegromania.ro/2015/10/17/petrache-poenaru-inventatorul-stiloului/

https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1053922-petrache-poenaru-haiduc-pandur-academician-creator-tricolorului-primului-ziar-romanesc.htm

Nicolae Paulescu

Născut: 08 noiembrie, 1869, București, România

Decedat: 19 iulie 1931, Bucureşti, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Născut în Bucureşti, fiul al negustorului Costache Paulescu şi al Mariei Paulescu, Nicolae mai avea încă un frate şi două surori. În 1888 absolvă „Gimnaziul Mihai Bravul”, astăzi Liceul Mihai Viteazul. Încă din adolescenţă, Nicolae a arătat un interes aparte pentru fizică şi chimie, dar şi pentru studierea limbilor străine. Studiază medicina la Paris timp de 12 ani şi se întoarce în România unde profesează medicina, dar se implică şi în politică.

Pe lângă medicină, acesta mai avea înclinaţii pentru muzică şi desen (a compus şi a interpretat lucrări clasice la pian şi orgă) şi chiar a compus o piesă de teatru Irina, împărăteasa Bizanțului.

Doctorul Paulescu moare la București în dimineata lui 19 iulie 1931 pe când avea 61 de ani. Multe personalitati deplâng trecererea la cele veșnice a descoperitorului insulinei. La cortegiul său funerar au participat peste 30.000 de bucureșteni.

Viața profesională:

Studiază medicina la Paris, facultate pe care o termină în 1897, obţinând titlul de doctor în medicină cu lucrarea Recherches sur la structure de la rate(Cercetări asupra structurii splinei). În perioada 1897-1898 a studiat fiziologia generală şi chimia biologică la Facultatea de Ştiinţe din Paris. În acest timp, el a lucrat la spitalele „Hôtel-Dieu” şi „Notre Dame du Perpétuel-Secours”, dar şi pentru revista „Journal de Médecine Interne”. Paulescu obţine în 1899 titlul de Doctor în ştiinţe, publicând două lucrări, ca mai apoi în 1901 să îl obţină pe cel de al doilea.

Cu toate că are numeroase oferte de a profesa ca medic în Franţa, Elveţia sau Statele Unite ale Americii, el preferă se se întoarcă în 1900 în ţara natală. Paulescu înfiinţează Catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o conduce până la sfârşitul vieţii. Tot de atunci, el a ocupat funcţia de Director al Clinicii de Medicină internă, de la spitalul St. Vincent de Pauldin Bucureşti, astăzi Spitalul de Endocrinologie.

Exigent, dar drept, profesorul N.P. a propus, după Marea Unire, organizarea învățământului medical românesc. Programele statornicite de el și-au dat imediat roadele căci școala noastră medicală a ajuns printre cele mai reputate din Europa.

Activitatea sa în domeniul fiziologiei este una remarcabilă, acest domeniu ocupându-se cu studiul funcţiilor mecanice, fizice şi biochimice ale organismelor vii. În 1916 face publică cercetarea sa, nefinalizată, în privinţa pancreasului şi a bolii care îl afectează, diabetul. Implicarea activă în Primul Război Mondial şi o cupația germană îl face pe Nicolae Paulescu să oprească cercetarea, pe care o va relua imediat după încetarea războiului.

Descoperirea pancreinei este făcută publică în presa de specialitate în 1921, brevetul pentru fiindu-i acordat pe 10 aprilie 1922 de Ministerul Industriei şi Comerţului din România.

Cercetările sale în privinţa pancreinei continuă, iar Paulescu semnalează reacţiile fizice şi chimice ce trebuie să fie aplicate extractului apos de pancreas pentru a-l debarasa de substanţele proteice aflate în exces. Descoperirea insulinei, această cucerire epocală a medicinii mondiale, care a preocupat zeci de ani pe cercetătorii din domeniu, este legată de o controversă cu privire la paternitatea ei. Nicolae Paulescu a pornit de la informații ce erau cunoscute deja de câțiva zeci de ani. Astfel, Étienne Lancereaux în 1877 a stabilit relația dintre pancreas şi diabet, iar Oskar Minkowski şi Joseph von Mering au confirmat-o experimental în 1889.

Cel care a identificat şi caracterizat din punct de vedere al acţiunilor sale, hormonul pancreatic, pe care îl denumeşte pancreatină, a fost doctorul român. Insulina a fost izolată pe 21 iunie 1921, iar acest lucru a făcut public pe 30 august 1921 într-un material apărut într-o revistă de specialitate din Belgia. Comparativ, canadienii Benting şi Besta, şi-au publicat primele rezultate cu privire la acţiunea hipoglimeciantă a extractului de pancreas abia în februarie 1922. Instrumentele învechite ale lui Paulescu nu i-au permis începerea testelor clinice pe oameni în timp ce în Canada s-a și trecut la testele umane astfel încât copilul de 14 ani Leonard Thompson a devenit prima persoană care a beneficiat de o injecție cu insulină pe data de 11 ianuarie 1922.

Cu toate că din punct de vedere cronologic Nicolae Paulescu este descoperitorul insulinei, canadienilor li s-a atribuit premiul Nobel, iar lui Paulescu i s-a contestat paternitatea descoperirii sale. Demn de relevat este faptul că cei doi canadieni l-au citat bibliografic pe Paulescu în primul lor articol privitor la insulină. Un motiv pentru care recunoașterea l-a ocolit pe doctorul bucureștean este faptul că producătorii de medicamente care ar fi vrut să producă insulina ar fi trebuit să plătească sume importante românului. În schimb canadienii au cedat brevetul pe 1 dolar Universității din Toronto, care mai departe a acordat contractul de fabricare și testare a insulinei companiei Eli Lily&comp care de-a lungul anilor a fost implicată în mai multe controverse.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În urma unei campanii internaţionale iniţiate de fiziologul scoţian Ian Murray, Comitetul Nobel a recunoscut în 1969 meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, fără însă să poată retrage premiul celor doi canadieni.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Citate celebre ale personalității

„Medicul trebuie deci să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei.”. (http://www.certitudinea.ro/articole/tema-de-gandire/view/mostenirea-lui-lancereaux-rostul-medicinei-si-istoria-spitalelor)

Citate celebre despre personalitate

Nicolae Iorga scrie la moartea lui :„ Într-o vreme când faima precede munca și valorile adevărate sunt respinse de obrăznicia care se îndeasă, viața și moartea acestui om de merit sunt un îndemn și o învățătură pentru tineretul care trebuie să reziste gloriei repede făcute.” (https://www.ziarulmetropolis.ro/un-mare-nedrept%C4%83%C8%9Bit-doctorul-nicolae-paulescu/”)

Surse

https://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Paulescu

https://identitatea.ro/nicolae-paulescu-si-descoperirea-insulinei-povestea-unui-nobel-furat/

http://www.certitudinea.ro/articole/tema-de-gandire/view/mostenirea-lui-lancereaux-rostul-medicinei-si-istoria-spitalelor

https://www.ziarulmetropolis.ro/un-mare-nedrept%C4%83%C8%9Bit-doctorul-nicolae-paulescu/

https://www.gandul.info/de-ce-iubesc-romania/de-ce-iubesc-romania-nicolae-paulescu-9004583

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/nicolae-paulescu-si-descoperirea-insulinei-povestea-unui-nobel-furat

Leon Dănăilă

Născut: 01.07.1933, Darabani, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Leon Dănăilă este medic specialist neurochirurg la Spitalul „Gh. Marinescu” din București. El a fost ales membru corespondent al Academiei Române (la 24 octombrie 1997) și apoi membru titular al acesteia (din 20 decembrie 2004).

Viața profesională:

Leon Dănăilă s-a născut la 1 Iulie 1933 la Darabani în județul Botoșani, unde a făcut și primele patru clase primare. A continuat apoi școala la Liceul „Grigore Ghica V.V.” din Dorohoi pe care l-a absolvit în anul 1952. În același an, prin concurs, a intrat la Facultatea de Medicină din Iași, pe care a absolvit-o în 1958. După absolvirea Facultății de Medicină din Iași (1958) a lucrat timp de 2 ani ca medic stagiar la Spitalul din Comănești (1958-1960) și apoi un an la Circumscripția sanitară din Dărmănești (1960-1961). În anul 1961, prin concurs, a ocupat postul de medic secundar neurochirurg la clinica de Neurochirurgie de la Spitalul „Gh. Marinescu” din București unde lucrează și în prezent. Prin examene și concursuri severe a devenit în anul 1966 medic specialist neurochirurg, în anul 1972 doctor în medicină cu lucrarea „Neurinomul Spinal”, în 1974 medic primar neurochirurg gradul III, în anul 1981 medic primar neurochirurg gradul II și șef al secției VII de neurochirurgie vasculară și microneurochirurgie. În anul 1972, a absolvit la cursuri de zi și Facultatea de Filozofie-Psihologie din București.

Absolvent al Facultății de Medicină din Iași (1958) și al Facultății de Filozofie-Psihologie din București a ocupat prin concurs în anul 1991 postul de profesor neurochirurg la clinica II Neurochirurgie al Universității de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București, iar în anul 1992 cel de profesor de psihoneurologie la Facultatea de Psihologie a Universității “Titu Maiorescu” din București.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Academii și Societăți Științifice Internaționale

  • Este membru titular al Academiei Române din 20 decembrie 2004 și membru corespondent al acesteia din 24 octombrie 1997;
  • membru titular al Academiei de Științe Medicale (1993);
  • membru al Academiei Oamenilor de Știință (2004),
  • membru al New York Academy of Sciences (1995),
  • London Diplomatic Academy (2000),
  • L’Académie Centrale Européenne des Sciences, des Lettres et des Arts (2009) și
  • World Academy of Letters (2008).

De asemenea, este membru al următoarelor societăți științifice internaționale:

  • L’Union Medical Balkanique (1986),
  • European Association of Neurosurgical Sciences (1987),
  • International Society of Psychoneuroendocrinology (1991),
  • International Psychogeriatric Association (1991),
  • Societe Francaise de Pharmacologie Clinique et Therapeutique (1991),
  • Biomedical Optics Society (1992),
  • International Society for Optical Engineering (SPIE) (1992),
  • Balkan Society of Angiology and Vascular Surgery (1994),
  • World Federation of Neurosurgical Societies (1992),
  • Société de Neurochirurgie de Langue Française (1996),
  • American Heart Association (1999);
  • European Association of Medical Laser (1998);
  • International Stroke Society (Japan) (1999),
  • American Association for the Advancement of Science (2003),
  • European Society for Stereotactic and Functional Neurosurgery (2003),
  • Congress of Neurological Surgeons (2004),
  • Membru de onoare activ al Asociației Naționale Împotriva Corupției, Abuzurilor și Drepturile Omului (2006),
  • membru al International Neuropsychologicaly Society (2008),
  • membru al American Chemical Society” (2008),
  • membru al „American Association For the Advancement of Science” (AAAS) (2014).

Face parte din comitetul director al următoarelor reviste de specialitate: Romanian Journal of Reconstructive Microsurgery, Romanian Neurosurgery, Romanian Journal of Neurology and Psychiatry, National Medical Review and “Proceedings of the Romanian Academy”, “Chirugia” și “Medicina Moderna”. Este editor șef al revistei “Romanian Journal of Neurosurgery” și Președinte de onoare al revistei “Medicina Modernă”.

Leon Danaila deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator. Din totalul celor 54 de cărți publicate este autor unic la 7 cărți, prim autor la 28 cărți, autor împreună cu alții, fără a fi primul, la 19 cărți și colaborator la 3 cărți. Din cele 54 de cărți și atlase publicate, 24 au fost redactate în limba engleză. A publicat și comunicat 403 lucrări științifice, după cum urmează: 140 publicate în străinătate și în reviste românești cu circulație internațională (în limba engleză); 63 publicate în limba română în diverse reviste medicale românești; 71 comunicate la diferite congrese internaționale și 129 comunicate la simpozioane și congrese din țară. Lucrările sale sunt citate de profesori și cercetători cu renume din întreaga lume.

A participat la peste 200 de manifestări științifice naționale și internaționale (congrese, conferințe, simpozioane).

În cei 55 de ani de profesiune neurochirurgicală neîntreruptă (1961-2016), a efectuat peste 40200 de operații, activitate care continuă și în prezent deoarece nu este încă pensionat

Specializări internaționale

A studiat neurochirurgia timp de un an la New York în cadrul unei burse Fullbright (1980-1981) și a participat la diferite specializări, cursuri și schimburi de experiență la Budapesta (1978 și 1979), Delft (1981), Moscova (1982), Edinburgh (1990), Glasgow (1990), Dusseldorf (1991), Paris (1991), Bruxelles (1995).

În aceste stagii de specializare din Europa și SUA precum și la diferitele congrese internaționale a cunoscut direct și a schimbat opinii profesionale cu cele mai mari personalități neurochirurgicale din lume.

Realizări profesionale

Datorită acestor specializări și aplicării celor mai moderne tehnici operatorii, a reușit să facă operații neurochirurgicale din cele mai complexe și să scadă mortalitatea operatorie la procente comparabile cu ale celor mai renumite clinici de neurochirurgie din lume. Astfel, în cazul neurinoamelor de acustic a redus mortalitatea operatorie de la 51% la 4%, iar în domeniul anevrismelor intracerebrale de la 49% la 4%. Aceste rezultate se datorează unei tehnici operatorii bine pusă la punct, precum și faptului că a introdus în arsenalul sălii de operație din Romania microscopul operator (1979) și laserul (1984).

Până în prezent a efectuat peste 27.000 intervenții chirurgicale din care 14.700 cu microscopul operator și 715 cu laserul.

Gradul de dificultate al intervențiilor chirurgicale (anevrisme intracraniene – peste 2700, malformații arteriovenoase peste 300, neurinoame de acustic peste 350, tumori hipofizare peste 250, meningioame peste 1300, tumori de trunchi cerebral, tumori medulare, tumori intraorbitare, tumori de bază a craniului, tumori intraventriculare, tumori de glandă pineală etc). Numărul mare al acestora precum și excelentele rezultatele obținute postoperator prin reducerea semnificativă a mortalității (sub 4%) îl situează în rândul celor mai mari neurochirurgi din lume.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Este evidențiat în munca sanitară cu ordinul 117/1980;

deține șase premii ale Academiei Române pentru cărțile

  • Tratamentul tumorilor cerebrale – 1995,
  • Apoptoza – 2001,
  • Atlas of Surgical Pathology of the Brain – 2002,
  • Lasers in Neurosurgery – 2003,
  • Seria de atlase legate de descoperirea cordocytului – 2010,
  • Malformații Vasculare Cerebrale și Spinale – 2012.
  • Premiul „Arthur Kreindler”- 2012, al Academiei Oamenilor de Știință, pentru cartea „Functional Neuroanatomy of the Brain”.
  • I s-a conferit premiul Internațional Romeo del Vivo – 1996 de către Departamentul de Neurochirurgie din Calabria Italia.
  • I-a fost acordată diploma de către Editura Militară – 1976,
  • Medalia Societatea Ateneul Român – 1990 și Medalia Caritas Catholica Vlaanderen – Belgia 1995.
  • În anul 2009 primește Trofeul de Excelență pentru întreaga cariera. Zece pentru Romania.
  • Prin decret prezidențial i-au fost acordate gradele de Ofițer al Ordinului Național al Serviciului Credincios (conferit de Președitele Romaniei Emil Constantinescu la 1 decembrie 2000),
  • Ordinul Național al Serviciului Credincios în grad de Comandor (conferit de Președitele României Traian Băsescu la data de 6 Aprilie 2010)
  • Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler (conferit de Președintele României Klaus Werner Johannis la data de 25 noiembrie 2015).
  • A mai primit totodată Medalia de Aur și titlul de Doctor honoris causa al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (12 Aprilie 2011).
  • De asemenea, i-a fost decernat Premiul Academiei de Științe Medicale pentru activitatea de Cercetare-Inovare din domeniul medicinei (8 decembrie 2000),
  • Diploma de Onoare a Universității Titu Maiorescu din București (18 decembrie 2000),
  • Diploma de Excelență Academică a UMF “Carol Davila” din București (decembrie 2004),
  • Premiul TopMedici (31 Ianuarie 2008),
  • Medalia Jubiliară de aur a „Bisericii Mărcuța”,
  • Premiul „Oscar Românesc pentru Excelență” ediția a XV-a, 2012,
  • Diploma de Excelență” pentru merite deosebite în întreaga activitate din partea Colegiului Medicilor din Romania (2013),
  • Diploma de Excelență acordată de Academia Oamenilor de Știință din Romania (29 Mai 2013),
  • Diploma de Excelență acordată la „Simpozionul Jubiliar Leon Dănăilă 80 de ani” de Academia de Științe Medicale (12 Iunie 2013),
  • Diploma de Excelență „Ștefan Odobleja” pentru contribuția deosebită adusă cercetării și practicii medicale, cu ocazia reînființării Academiei „Ștefan Odobleja” (25 oct 2013).
  • Este ales în „Lista de onoare a Premiului Românesc Pentru Excelență și Elitele Ultimului Mileniu” (Decembrie 2013),
  • Secretary-General of the United Cultural Convention-Cambridge, Englang (25 sept 2014),
  • Diploma Excellentiae UMF Carol Davila Bucuresti (2014),
  • Diploma de Excelență – Asociația Criminaliștilor din Romania (2014),
  • The personally engraved Worldwide Laureate Green marble award Cambridge London (IBC) (2014),
  • Diploma (SSMB, Zilele Educatiei Medicale 2015), unde a conferențiat în fața a aproximativ 700 studenți,
  • Diploma de Excelență – UMF Târgu Mures (2015) (unde a conferențiat în fața a aproximativ 1000 studenți, la Teatrul Național din Târgu Mures),
  • Premiul Excelenta in Sanatate acordat de Ministerul Sănătății 2015,
  • Medalie de aur acordată de AOȘ (2015),
  • Medalie de Argint acordată de AȘM (2015), cu ocazia aniversarii a opt decenii de la inființare,
  • Medalia de onoare oferită de Universitatea Titu Maiorescu Bucuresti (2015), cu ocazia a împlinirii a 25 de ani de la inființare,
  • United Cultural Convention– Secretar General, Honorary Membership Diploma (SEERSS) – 2015,
  • Memnbru de Onoare al Societății Române Împotriva Epilepsiei – 2015,
  • Disctincția de Vrednic acordată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Arhipiepiscopia Iașilor, la data de 8 noiembrie 2015,
  • Placheta Oameni și idei care mișcă țara, acordată de Foreign Policy, revistă americano-română de politică globală, economie și idei, în februarie 2016.

De asemenea, a primit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Darabani (21 mai 1999); Cetățean de Onoare al orașului Dorohoi (18 september1999) și Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani (24 iunie 2015), Absolvent de Onoare al Liceului Teoretic “Gr. Ghica V.V.” din Dorohoi (18 september1999), ABI World Laureate 1999. În 2003, World Nations Congres ABI din USA i-a acordat titlul de senator.

În 2002 a obținut titlul de Cavaler acordat de Académie Européenne d`Informatisation.

La data de 9 noiembrie 2015 a primit titlul de Global Laureat of Medicine and Healthcare for recognition in the field of Neurosurgery and Psychology, din partea International Biographical Centre, Cambridge, Anglia, iar la 18 ianuarie 2016 i-a fost decernată World Honours Cup for Romania din partea aceleiași instituții, Diplomă acordată de către Societatea Studenților in Medicină din București la data de 13 Aprilie 2016.

La data de 25 noiembrie 2015, 4 reporteri veniți de la televiziunea engleză BBC au realizat un documentar despre activitatea sa neurochirurgicală, în special operatorie pe timp de 8 ore. O parte din acest reportaj a fost difuzat și pe unele canale TV din România, la data de 1 martie 2016.

Despre imensa sa activitate neurochirurgicală, publicistică și de cercetare au fost publicate în presă nenumărate articole și reportaje.

Citate celebre ale personalității

„Sunt cel mai sărac medic din lume. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş face tot ce am făcut până acum. Aş rămâne în România” (Sursa: https://www.gandul.info/interviurile-gandul/neobisnuita-poveste-leon-danaila-neurochirurgul-vrut-vanda-casa-carte-cel-sarac-medic-lume-ar-s-iau-capat-as-face-tot-facut-pana-acum-as-ramane-romania-14536212)

”Creierul uman este cea mai complexă materie din univers. Nu e dezlegată nici 25%”. (Sursa: https://www.doctorulzilei.ro/prof-dr-leon-danaila-neurochirurgul-care-a-operat-un-stadion-de-oameni/)

„Fiecare celulă umană este sfântă. Credinţa mea este că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii pe care ajung să-i operez. Dumnezeu mi-a dat mâini, mi-a dat suflet, mi-a dat judecată şi eu trebuie să le utilizez pentru binele oamenilor.”

„Să ajuţi un bolnav, să vezi că a reînviat după ce l-ai operat, înseamnă una dintre cele mai frumoase satisfacţii posibile.”

„Să redai viaţa cuiva cred că este cel mai important lucru de pe lumea asta. Să salvezi un om, de exemplu să-l operezi la coloana vertebrală, să fie paralizat, să-i scoţi tumora şi el să înceapă să meargă, e una dintre minunile care îţi încântă sufletul.”

„Când operezi, trebuie să cunoşti harta creierului foarte bine. Nu e permis să fii foarte brutal, deoarece el coordonează toate funcţiile organismului.”

„Neurochirurgia vasculară este cea mai grea specialitate din neurochirurgie, şi împreună cu cea cardiacă este cea mai grea din cadrul chirurgiei. Neurochirurgia e un domeniu în care trebuie să citeşti foarte mult, altfel nu ai cum să faci performanţă. Încă de mic citeam pe rupte. În facultate îmi spuneau şoarece de bibliotecă.”

„Majoritatea neurochirurgilor sunt învăţaţi ­să-şi folosească în operaţii vederea directă, neintermediată de microscop.”

„Se spune că cel mai bun neurochirurg trebuie să aibă ochi de vultur, mâini de femeie şi inimă de leu.”

„Am descoperit o nouă celulă în creier, este o premieră mondială.” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Leon+D%E3n%E3il%E3)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Leon_D%C4%83n%C4%83il%C4%83

Ion Cantacuzino

Născut: 25 noiembrie 1863, București, România

Decedat: 14 ianuarie 1934, Bucureşti, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Ion Cantacuzino s-a născut în 1863, la București într-o familie care a produs nenumărați domnitori și mari dregători în Țările Române. Tatăl său, juristul Ion Cantacuzino, a fost ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino, fiică de general, născută Mavroş, a jucat un rol important în societatea bucureşteană de la sfârşitul secolului trecut. De la vârsta de opt ani a început să înveţe latina, de la nouă ani greaca veche, apoi franceza şi germana. La 16 ani a fost trimis la Paris pentru studii.

În 1896, s-a căsătorit cu Elena Balș şi pe durata şederii lor în Franţa, au locuit  în Cartierul Latin, vizita deseori galeriile Odeonului, de unde cumpăra numeroase cărți, începuse să colecționeze cărți vechi, desene, stampe și, de câte ori avea timp și ocaziile potrivite, călătorea în diferite orașe europene.

Deseori, doctorul Ion Cantacuzino a fost numit cu afecțiune „Pasteur al României”. Cercetător dedicat, profesor îndrăgit de studenți, apreciat de colegi, organizator abil în domeniul sănătății publice, fondator al școlii române de patologie experimentală și de imunologie, dr. Cantacuzino este unul din creatorii medicinii științifice românești.

A  murit în 14 ianuarie 1934, la 70 de ani. A fost înmormântat temporar la cimitirul Bellu, după care mormântul lui a fost amenajat în cripta institutului pe care l-a fondat.

Viața profesională:

Tânărul Cantacuzino şi-a făcut studiile liceale și universitare la Paris. A fost un admirator fervent al artei și prima sa specializare a fost filosofia. Dar dupa ce a obţinut diploma în 1885, a făcut o schimbare de carieră în direcția științelor naturale. Cantacuzino s-a înscris la Facultatea de Științe din Paris în 1886 și în 1887 la Facultatea de Medicină, urmând cursurile celor două în paralel.

Dupa ce şi-a luat diploma în științe, a aflat despre cercetările lui Ilia Mecinikov pe patologia comparată a inflamației și a fost atât de entuziasmat încât a decis să se dedice cercetării științifice. A fost acceptat la laborator Mecinikov din Institutul Pasteur și a urmat un curs în timpul iernii dintre 1892-1893. Apoi, a început o cercetare doctorală pe un subiect sugerat de Mecinikov însuși. Cantacuzino devenit Doctor în Medicină în 1895 cu teza intitulată „Cercetări privind metoda de distrugere a vibrionului holeric în organism”.

A predat o perioadă scurtă la universitatea din Iaşi şi în 1901, a fost numit profesor la Universitatea București. În 1908, a devenit director general al Serviciului Sanitar. În această calitate, a trimis o echipă de medici în Bulgaria pe timpul Primului Război Balcanic pentru a studia epidemia de holeră. Datele microbiologice și epidemiologice care au fost colectate și tulpinile de Vibrio cholerae aduse înapoi au fost esențiale în dezvoltarea vaccinului din anul următor.

În timpul celui de-al doilea Război Balcanic, epidemia de holeră a fost atât de virulentă încât măsurile trebuiau să fie rapide și extinse. Prima vaccinare antiholeră asupra oamenilor a fost făcută în 1884 de către medicul spaniol Jaume Ferran i Clua. Alte vaccinări au fost efectuate în India, între 1893 și 1895, și în Rusia, între 1904 și 1909. Dar din moment ce acestea nu au fost făcute în mod constant peste tot, rezultatele au fost puțin satisfăcătoare.

Prof. Cantacuzino a conceput o nouă metodă de tratament care implica administrarea medicamentului în trei etape. Soldații au fost inoculaţi o primă dată pe 21 iulie 1913, cu o doză de 1cm3. O altă doză de 2cm3 a fost administrată pe 27 iulie și o a treia doză de 3cm3, pe 2 august. După prima și a doua vaccinare, au mai fost raportate câteva sute de cazuri de holeră, dar epidemia a dispărut brusc după ultima administrare a medicamentului. Acesta este momentul cel mai important în lupta împotriva holerei și rezultatele sale deosebite i-au câștigat titlul de Marele Experiment Românesc. A intrat direct în analele epidemiologiei ca primul experiment de laborator făcut pe un număr mare de persoane în mijlocul unei epidemii în plină desfăşurare.

Ca director general al Serviciului Sanitar (1908-1910) lupta impotriva tuberculozei, organizeaza servicii sanitare model in opt judete si laboratoare de bacterilogie in principalele orase ale tarii. Sintetizeaza ideile moderne de medicina curativa si preventiva pe care le raporteaza la nevoile si posibilitatile tarii din acea perioada in legea sanitara din 1910 (legea „Cantacuzino”).

Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare si umorale, sensibilitatea si lipsa de imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei si vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette iar in 1912 creeaza vaccinul antitific.

A intemeiat „Revista stiintelor medicale” (1905). Impreuna cu prof. Ioan Athanasiu infiinteaza o revista stiintifica, publicata in limba franceza, „Archives de Biologie”, fiind a doua mare revista medicala romaneasca in miscarea stiintifica internationala. In 1906 fondeaza, alaturi de C. Stere si G. Ibraileanu revista „Viata romaneasca”.

În același timp, a contribuit la afirmarea științei românești pe plan internațional. A fost doctor honoris causa al Universităților din Atena, Bordeaux, Bruxelles, Lyon și Montpellier. Ioan Cantacuzino a fost una dintre cele mai importante figuri ale științei românești.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În 1921, regele Ferdinand a semnat o lege specială prin care s-a înființat Institutul de seruri și vaccinuri. Ulterior, s-a numit Institutul de microbiologie, parazitologie și epidemiologie “Dr. I. Cantacuzino”, iar în prezent a devenit Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară “Cantacuzino”. Pe scurt, așa cum îl cunoaște și îi spune toată lumea, după numele fondatorului, Institutul Cantacuzino.

Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

Citate celebre ale personalității

„Egoismul nu poate fi creator; unde nu este dragoste, de acolo fuge tineretul.”

(http://www.miculparis.ro/orasul/personalitati/ioan_cantacuzino.html)

Fii precum o stea, având propria ta lege şi propria ta traiectorie.

(http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Ion+Cantacuzino)

Cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăși tinerilor știința pe care o dobândisem și de a deștepta în mintea lor dorința de a ști mai departe și de a-și adânci cunoștințele.”

(https://editiadedimineata.ro/nu-fost-elevul-silitor-dar-avut-o-viata-intreaga-curiozitatea-de-invata-permanent-ion-cantacuzino-cercetator-dedicat-profesor-indragit/)

Citate celebre despre personalitate

Nicolae Iorga: “Nu a fost elevul silitor, dar a avut o viață întreagă curiozitatea și pasiunea de a învăța permanent”

„Doctorul Ion Cantacuzino era însăși întruparea integrală a puterii, voinții și inteligenții omenești, un exemplar de rasă cum trebuie veacuri pentru a-l dărui unui popor”

(https://editiadedimineata.ro/nu-fost-elevul-silitor-dar-avut-o-viata-intreaga-curiozitatea-de-invata-permanent-ion-cantacuzino-cercetator-dedicat-profesor-indragit/)

Chimistul francez Marc Tiffeneau: „Ceea ce izbea cel mai mult la persoana lui și îl caracteriza în primul rând era debordanta lui putere de viață.”

(https://editiadedimineata.ro/nu-fost-elevul-silitor-dar-avut-o-viata-intreaga-curiozitatea-de-invata-permanent-ion-cantacuzino-cercetator-dedicat-profesor-indragit/)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Cantacuzino

https://editiadedimineata.ro/nu-fost-elevul-silitor-dar-avut-o-viata-intreaga-curiozitatea-de-invata-permanent-ion-cantacuzino-cercetator-dedicat-profesor-indragit/

http://www.imperialtransilvania.com/ro/2017/11/08/citeste-stirea/argomenti/business-2/articolo/ioan-cantacuzino-si-vaccinul-antiholeric.html

https://identitatea.ro/ion-cantacuzino-unul-dintre-cei-mai-mari-medici-ai-lumii/

http://www.miculparis.ro/orasul/personalitati/ioan_cantacuzino.html

https://cultural.bzi.ro/prof-dr-ioan-cantacuzino-descoperitorul-vaccinului-antiholeric-si-fondatorul-scolii-romane-de-microbiolog-11336

https://www.europafm.ro/ion-cantacuzino-inventatorul-vaccinul-antiholeric-si-cel-care-a-introdus-vaccinarea-anti-tubercolaza-in-romania/

Henri Coandă

Născut: 7 iunie 1886, Bucureşti, România

Decedat: 25 noiembrie 1972, Bucureşti, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Henri Coandă s-a născut la București la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet.

Pasioant de mic de vânt, Henri Coandă a vrut să se dedice studiului fizicii, dar a fost împins de tatăl său spre o carieră militară. După trei ani de studiu la liceul Sf. Sava, urmează liceul militar din Iași, apoi Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București. Urmează apoi studii în străinătate, la mai multe facultăți tehnice, după care se întoarce în țară.

I se dă voie să părăsească armata după ce fusese deja încadrat ca ofițer activ, căci superiorii lui și-au dat seama că tânărului inginer nu i se potrivește defel această carieră. Odată scăpat de această povară, Henri Coandă pleacă – cu automobilul – spre Orient, călătorind pe ruta Isfahan-Teheran-Tibet. Întors în Occident, se înscrie la noua Școală superioară de aeronautică și construcții de la Paris.

Coandă a fost şi un artist talentat, învăţăcel al sculptorului francez Rodin şi prieten al lui Brâncuşi, cu care a colaborat în artă şi în ştiinţă, el fiind, se pare, şi autorul unor încercări în sculptură. Se spune că analizând cu prietenul său Brâncuşi „esenţa zborului”, Coandă a transpus-o în formă tehnică, iar remarcabilul nostru sculptor i-a dat viaţă în artă.

Stabilit în străinătate timp de mai multe decenii, din anii ’60, regimul de la București se interesează de Coandă. În 1967, Henri Coandă face prima să vizită în România după cel de-al Doilea Război Mondial. La cei 81 de ani ai săi, are parte de o primire impresionantă. Își revede sora, vizitează barajul de la Bicaz, Iașul primei sale tinereți și merge la mare cu soția sa, Margareta.

Henri Coandă a revenit în România în 1969 şi devine director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST) şi a pus la punct numeroase proiecte ştiinţifice de mare valoare practică, a alcătuit un veritabil „institut de inteligenţă românească”, adunând în juru-i cercetători care i-au devenit discipoli. A murit trei ani mai târziu, în noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

După doi ani, fiica lui, care locuia în Anglia, a lăsat statului român imobilul Coandă şi toate bunurile care au aparţinut savantului, opera sa ştiinţifică de o viaţă şi rezultatele acesteia: brevete, schiţe, proiecte, machete, medalii, diplome, precum şi numeroase şi valoroase fotografii, scrisori, cărţi, tablouri şi alte obiecte, care ar fi trebuit să fie expuse în Muzeul Coandă, înfiinţat în Casa Coandă, în anul 1970.

Viața profesională:

După absolvirea Școlii superioare de aeronautică și construcții de la Paris, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici, Coandă primeşte sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé pentru  a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910, stârnind amiraţia publicului şi a ziarelor.

Succesul avionului a fost însă afectat după închiderea Salonului, când încercând să decoleze cu el, aparatul s-a izbit de un zid şi a luat foc, după ce – din fericire – catapultase pilotul pe un teren învecinat, Coandă alegându-se numai cu câteva răni uşoare. Incidentul va fi punctul de pornire pentru o serie de studii aprofundate, care vor pune la punct principiul folosit şi astăzi de constructorii de motoare de avion şi anume „efectul Coandă”.

În anul 1911, la Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acţionau o singură elice.

La 24 de ani devine director al Uzinelor „Bristol Aeroplain Companie” din Marea Britanie, unde proiectează, între 1912-1914, mai multe aparate de zbor care s-au evidenţiat prin calităţile lor. El şi-a pus amprenta asupra firmei, făcând din Bristol una dintre cele mai importante întreprinderi aeronautice.

A descoperit în 1930 „efectul Coandă” (constă în principiul de a crea o zonă de depresiune în plin aer de-a lungul unui perete, această zonă permiţând fluidelor să vină şi să ia direcţia peretelui unde s-a făcut depresiunea), pe care l-a brevetat în 1934 sub denumirea de „procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”. Pornind de la acest fenomen, a proiectat în 1935 o „aerodină lenticulară”, aparat de zbor în formă de „farfurie zburătoare”, fără piese mecanice, care decola şi ateriza pe verticală, se menţinea în aer într-un punct fix şi se deplara cu viteze mari (800 de Km pe oră) şi avea o rază de acţiune de 5000 km. Printre alte aplicaţii ale „efectului Coandă” se numără: poşta pneumatică, turbinele cu gaze, propulsia vehiculelor aeriene, frâna de recul pentru arme de foc (a creat primul tun fără recul pentru avioane); de o mare importanţă este utilizarea sa la sistemele logice cu acţionare fluidă, aplicate în automatică. Cu ajutorul „efectului Coandă” au fost construite aparate medicale folosite pentru respiraţia artificială. Tot pe baza acestui efect, Coandă a gândit un mijloc de transport în tuburi pentru corpurile solide, cu viteze de 500-600 km pe oră (sub egida Institutului Naţional de Creaţie Ştiinţifică, înfiinţat de H. Coandă, s-au făcut testări la această invenţie, dar treptat, după moartea savantului, experimentul a fost abandonat).

Din 1956 până în 1958, Coandă lucrează atât la faimosul Institut de Tehnologie din Massachusetts – MIT, cât și pentru armata americană, coordonând activitatea laboratoarelor de cercetare. Forțele aeriene americane au dezvoltat în anii ’50 proiectul AVRO – al unei aerodine lenticulare care funcționa pe baza Efectului Coandă. Proiectul a fost desecretizat în 2012.

În anii ’50 și ’60, Coandă face risipă de imaginație: Construiește în golful Persic un tanc uriaș subacvatic pentru depozitarea petrolului, astfel încât navele nu mai trebuie să acosteze în port. Construiește instalații de desalinizare a apei de mare, pe baza energiei solare. Proiectează blocuri cu 4.000 de apartamente, folosind un sistem original de grinzi.

Numele lui nu apare doar în analele aeronauticii. Henri Coandă a avut o carieră prolifică, concretizată în peste 250 de brevete cu aplicaţie în cele mai diverse domenii.

A inventat rezervorul din beton armat pentru carburanţi, tunul fără recul din dotarea avioanelor militare, o instalaţie de desalinizare a apei marine. Printre ideile sale se numără şi aerotubexpresul, o formă de transport ce ar putea atinge viteze de 1000 km/h. Aerotubexpresul e un tren format din containere ce circula prin interiorul unor tuburi, propulsat de vid (sistemul e acelaşi ca sistemul seringilor: când blochezi vârful cu degetul şi tragi mânerul şi îi dai drumul, se mişcă rapid până la capăt).

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Henri Coandă a primit numeroase premii și medalii, câteva dintre acestea fiind, în 1956, la New York, titlul de „inventator al primului avion cu reacție” şi gratulat cu formula „trecutul, prezentul și viitorul aviației”, UNESCO i-a decernat ordinul „Meritul pentru cercetări științifice, în gradul de comandor”, în 1961, guvernul din Paris i-a acordat „Medalia militară” a aeronauticii franceze, una dintre distincțiile foarte importante ale Franței, iar în 1967 i s-a acordat titlul de “Doctor Honoris Causa” al Institutului Politehnic din Bucureşti. A primit, de asemenea, Ordinul ”Meritul Științific” al României – în 1970, și a fost ”Honorary Felow” al Societății Regale de Aeronautică din Londra – din anul 1971. În anul 1970, la 16 decembrie, el devine membru al Academiei Române.

Numeroase licee şi străzi din România poartă numele savantului, precum şi cel mai mare aeroport din ţară.

Citate celebre ale personalității

„Cunoaşterea îţi dă aripi, iar imaginaţia te-nalţă!” (http://www.cvlpress.ro/07.06.2017/liceul-teoretic-henri-coanda-cunoasterea-iti-da-aripi-iar-imaginatia-de-inalta/)

Omul ar putea călători spre stele cu o viteză fantastică, folosind pentru propulsie propria sa energie.” (https://jurnalparanormal.ro/content/omul-ar-putea-c%C4%83l%C4%83tori-spre-stele-cu-propria-sa-energie)

“Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor.” (http://oltenitainfo.ro/multi-indivizi-din-societatea-moderna-sunt-ca-barcagiii-trag-la-vasle-dar-stau-cu-spatele-la-viitor/)

Viitorul este suma paşilor pe care îi faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs.” (http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Henri+Coand%E3)

Tineretea este singura ,,maladie” din lume care se trateaza cu timpul. Dar e de dorit ca „maladia” aceasta, prin prisma ei sufleteasca, sa dureze. Nimic nu e mai frumos pe lume decat sa vezi batrani tineri. Sa stii ca omenirea le datoreaza lor foarte mult..” (https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/coanda-ultimul-interviu-poate-ca-multe-dintre-ideile-pe-care-le-am-sprijinit-vor-da-primul-rod-peste-mai-multi-ani-la-urma-urmei-nici-pomii-nu-dau-rod-in-primul-an-615925.html)

Citate celebre despre personalitate

Inginerului Gustave Eiffel, constructorul turnului Eiffel:

“Acest Coandă face ceea ce aş fi vrut eu însămi să fac pentru omenire.”

“ Păcat, băiete, că te-ai născut cu 30, dacă nu chiar 50 de ani prea devreme. “

(http://www.eualegromania.ro/2015/09/30/henri-coanda-parintele-aviatiei-cu-reactie/

https://www.youtube.com/watch?v=n7Yk5ldTdWs)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Coand%C4%83

https://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Coand%C4%83

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/romanii-pionieri-ai-aviatiei-traian-vuia-aurel-vlaicu-henri-coanda

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/avionul-cu-reactie-al-lui-coanda-face-senzatie

https://www.youtube.com/watch?v=n7Yk5ldTdWs

http://www.rador.ro/2016/06/07/henri-coanda-om-de-stiinta-inventator-si-pionier-al-aviatiei-130-de-ani-de-la-nastere/

http://www.rador.ro/2017/11/25/portret-henri-coanda-un-savant-genial-descoperitorul-elixirului-vietii-seculare/

http://oltenitainfo.ro/multi-indivizi-din-societatea-moderna-sunt-ca-barcagiii-trag-la-vasle-dar-stau-cu-spatele-la-viitor/

http://www.cvlpress.ro/07.06.2017/liceul-teoretic-henri-coanda-cunoasterea-iti-da-aripi-iar-imaginatia-de-inalta/

https://jurnalparanormal.ro/content/omul-ar-putea-c%C4%83l%C4%83tori-spre-stele-cu-propria-sa-energie

http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Henri+Coand%E3

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/coanda-ultimul-interviu-poate-ca-multe-dintre-ideile-pe-care-le-am-sprijinit-vor-da-primul-rod-peste-mai-multi-ani-la-urma-urmei-nici-pomii-nu-dau-rod-in-primul-an-615925.html

http://www.eualegromania.ro/2015/09/30/henri-coanda-parintele-aviatiei-cu-reactie/

https://www.youtube.com/watch?v=n7Yk5ldTdWs (documentar din seria „Gândit în România” realizat Institutul National de Cercetare si Dezvoltare pentru Fizica Pămâtului)

Grigore Antipa

Născut: 27 noiembrie 1867, Botoșani

Decedat: 9 martie 1944, București

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

La Botoşani, pe plaiurile de poveste din nordul Moldovei, se naşte Grigore Antipa. Tatăl său, avocatul Vasile Antipa, se stinge pe când Grigore avea numai doi ani, iar mama sa, Zoe Antipa, moare de febră tifoidă cinci ani mai târziu. Au rămas în urmă doi copii orfani: Grigore (7 ani) şi fratele său după mamă, Nicolae Leon (12 ani). Cei doi băieţi rămân în grija lui „moş Panaite” (Panaite Şendrea), fratele mamei lor, într-un cartier locuit de mulți armeni și evrei, care l-au deprins cu limbile străine.

După terminarea studiilor, în 1899, Grigore Antipa se logodește cu Alina Petrescu, fiica generalului medic Zaharia Petrescu. Fire romantică, cu simţ artistic, cu o educaţie riguroasă efectuată într-un pension parizian, Alina îi va deveni marelui savant consilier personal şi cel mai priceput colaborator (după cum o numea însuşi Grigore Antipa) mai bine de 45 de ani. Deşi avea o sănătăte precare, îl va seconda pe soţul ei în realizarea Muzeului de Științe Naturale, organizând biblioteca acestuia, dar participând şi la aranjarea sălilor muzeale şi a fiecărui exponat în parte.

La 9 martie 1944, Grigore Antipa, grav bolnav de inimă, moare în urma unui atac de cord, Alina decedând câteva zile mai târziu. În data de 12 martie a avut loc o ceremonie funebră oficiată în holul Muzeului la care au participat familia, prietenii și oficialități ale vremii. Urnele cu cenușa soților Antipa au fost depuse în muzeu, în holul principal. În felul acesta, marele savant „nu s-a despărțit de opera sa cea mai dragă nici după moarte, Muzeul devenindu-i propriul său panteon…”.

Viața profesională:

A urmat școala primară în orașul natal și, din 1878, liceul la Iași, unde a avut profesori foarte buni, cei mai mulți junimiști (Nicolae Culianu, Anton Naum, Vasile Burlă, Grigore Cobăl­cescu, Petru Poni, Ion Caragiani, Ștefan Vârgolici, Alexandru Lambrior), iar printre colegi, pe viitorii mari savanți, de o anvergură asemănă-toare cu a lui, Emil Racoviță și Dimitrie Voinov.

Din 1885, devine student la Facultatea de Științe și Medicină a Universității din Iași dar le întrerupe. Mulțumită fratelui său mai mare, Nicolae, care era parazitolog, a obținut o bursă regală și a făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst Haeckel, inventatorul ecologiei. Îşi continuă cercetările științifice de oceanografie şi în Franța și Italia.

La 6 martie 1891, Grigore Antipa își susține doctoratul la Universitatea din Jena sub îndrumarea marelui Ernst Haeckel, bucurându-se de aprecierea profesorului, dar şi a asistentului acestuia, Willy Kükenthal. Antipa a luat parte la excursiile științifice ce aveau loc, cum este cea din Insula Helgoland, în acest stagiu dobândind primele cunoștințe de oceanografie și o mare pasiune pentru fauna marină.

Tema de doctorat, reprezentată de studiul sistematic, anatomic şi histologic al meduzelor fixate, a fost sugerată lui Antipa de către Kükenthal, cel care i-a şi oferit materialul necesar (provenit din expediţiile în Insulele Spitzbergen şi Frantz Josef). Cele trei specii de meduze nou descrise poartă numele mentorilor lui Antipa: Walter, Kükenthal şi Haeckel. Grigore Antipa s-a dovedit unul dintre cei mai străluciţi studenţi, promovând examenul de doctorantură cu menţiunea summa cum laude. Profesorul Haeckel nu a acordat această distincție decât de trei ori în cariera sa, lui A. Walther, Hans Driesch şi lui Antipa.

În august 1892, ajuns acasă, Grigore Antipa obține o întrevedere cu regele Carol I, înmânandu-i un memoriu dedicat “introducerii pisciculturii raţionale în apele României”. Impresionat, suveranul îl recomanda lui Petre Carp (ministrul Agriculturii şi Domeniilor) pentru ocuparea postului de director general al Pescăriilor Statului, lui Take Ionescu (ministrul Cultelor) pentru funcţia de director al colecţiilor zoologice din cadrul Muzeului de la Universitate şi generalului Ion Lahovary (ministru de Război) pentru a-i permite îmbarcarea pe navele militare care plecau pe Marea Neagră.

Astfel, la nici 25 de ani, Antipa preia conducerea Pescăriilor Statului, unde va rămâne director până în 1914, şi directorul Secţiei de Zoologie a Muzeului. În anul 1903, Grigore Antipa prezinta lui Sturza un memoriu în care demonstra necesitatea existenței unei clădiri special construite pentru “un Muzeu de Istorie Naturala demn de capitala țării”.

Primul Război Mondial seminifica necesitatea intrarea în politică. Pe parcursul ocupaţiei germane a Bucureştilor, Grigore Antipa este „gerantul“ ministerului Agriculturii și Domeniilor, practic şeful acestui minister în lipsa titularului refugiat la Iași. Antipa se ocupă cu energia lui recunoscută atât de aprovizionarea populaţiei cu pește (peste șase milioane de kilograme), cât şi de asigurarea exportului de pește – în fapt aprovizionarea Puterilor Centrale – cu alte două milioane de kilograme. „Orice s-ar zice, acest mic vanitos era un excelent organizator” (Lucian Boia).

După încheierea războilui, Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de la Agigea (creată de Ioan Borcea) și cea de la capul Caliacra.

Savantul va continua activitatea de director al Muzeului Național de Istorie Naturală până la moartea sa, contribund la numeroase publicaţii ştiinţifice şi organizănd expoziţii.

Odată cu apariţia dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea muzeelor de istorie natural, prestigiul muzeului bucureştean creşte pe plan internaţional. Personalitățile timpului au făcut aprecieri măgulitoare la adresa realizărilor naturalistului român. Astfel, în cartea sa „The Greater Roumania” (apărută la New York, în 1922), profesorul James Upson Clark menționează dioramele realizate de dr. Grigore Antipa la București, afirmând că ele „sunt un model pentru întreaga lume”.

Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deșertul Sahara.

Pe tot parcursul vieţii, Grigore Antipa a ţinut discursuri în Parlament, conferinţe şi discursuri la radio, referitoare la importanţa cercetărilor științifice în progresul economic al ţării. Grigore Antipa contribuie la înfiinţarea Institutului Geologic, împreună cu prietenul său, Ludovic Mrazec (1906). Pentru cercetări de biologie marină şi de piscicultură a fondat instituţii precum: „Staţiunea de Cercetări piscicole din Delta Dunării” (1924), Tulcea – astăzi „Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare „Delta Dunării”, Institutul Biooceanografic (1932), Constanţa – astăzi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa”. În 1937 fondează „Crescătoria sistematică de crapi Nucet” şi mai puţin cunoscuta „Staţiune de cercetări piscicole de la Cavarna” (desfiinţată). În plus, a făcut parte din grupul fondatorilor Institutului de Cercetări Agronomice şi a contribuit semnificativ la înfiinţarea Spitalului Elias.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Titluri științifice obținute:

– doctor honoris causa al Facultăţii Agronomice din Berlin

– membru al Academiei Romane (1910)

Distincții obținute:

1897 – Ordinul Steaua României

1901 – Ordinul Sfânta Ana clasa II, Rusia

1902 – Coroana României în grad de comandor

1902 – Crucea Jugoslavă, Serbia

1903 – Ordinul Franz Joseph, Austro-Ungaria

1903 – Ordinul Narod za grajdanka zasluga, Bulgaria

1903 – Ordinul Sfânta Ana clasa I, Rusia

1907 – Bene merenti

1907 – Coroana de fier clasa II, Austro-Ungaria

1908 – Ordinul Corona d’Italia, Italia

1908 – Ordinul Steaua României în grad de comandor

1916 – Coroana României în grad de mare ofiţer

1931 – Meritul cultural pentru ştiinţă teoretică şi aplicată în grad de cavaler cls. I

1932 – Meritul agricol în grad de comandor

1934 – Ordinul Leopold în grad de comandor, Belgia

1935 – Ordinul Cavaliere di Gran Croce, Italia

1943 – Meritul cultural pentru ştiinţă în grad de comandor

Muzeul Național de Istorie Naturală din București și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” din Constanţa poartă numele savantului, precum si unul dintre premiile anuale acordate de Academia Română.

În anul 1992 Banca Națională a României a emis o bancnotă de circulație, cu valoarea nominală de 200 de lei, care are pe avers portretul lui Grigore Antipa.

Banca Națională a României a pus în circulație, la 4 decembrie 2017, o monedă comemorativă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Grigore Antipa. Moneda are titlul de 900‰, are greutatea de 6,452 grame, diametrul de 21 mm, are marginea zimțată și a fost emisă în 250 de exemplare, toate de calitate proof.

Citate celebre ale personalității

“Omul poate stăpâni natura atâta timp cât ţine seama de legile ei.”

“Muzeul trebuie să aleagă comorile şi frumuseţile caracteristice ale naturii acestei ţări şi să le pună în evidenţă şi să fie adaptat cerinţelor intelectuale şi caracterului populaţiei încât să se poată obţine prin ele un efect cu adevărat instructiv şi educativ.”

“Numai prin studii aprofundate şi prin lucrări serioase putem să ne afirmăm în faţa lumii civilizate ca un popor inteligent, conştient de înalta sa misiune culturală la gurile celui mai măreţ fluviu european şi să punem totodată şi ţara în stare să tragă toate foloasele din situaţia ei geografică atât de favorabilă.”

(http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Grigore+Antipa)

Citate celebre despre personalitate

Regina Maria: „Copiii îl iubeau în chip deosebit şi fiindcă era așa de mic aveau față de el un sentiment neobişnuit de tovărăşie; numărul centimetrilor lui îl aduceau foarte aproape de inima lor. Afară de aceasta ştia tot şi era întotdeauna gata să-ţi împărtăşească cunoştinţele în anecdote interesante şi hazlii”

(https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/savantul-regilor-grigore-antipa)

Regina Maria despre relaţia dintre Antipa şi Regele Ferdinand: „Cel mai scump tovarăş al nostru în aceste excursii pe Dunăre era doctorul Antipa.. şi o plimbare pe Dunăre fără el pierdea jumătate din farmecul ei… Doctorul Antipa a fost prietenul soţului meu în tot timpul vieţii lui”

(https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/grigore-antipa-150-ani)

Constantin Meissner: „De unde izvorăște vraja în cazul lui Antipa? Căci constituie un caz această simpatie atât de generalizată ce o insuflă el unei lumi întregi. Să fie ea motivată de cultura lui vastă, de voiciunea minții lui ascuțite, de cele ce a făptuit și făptuiește, de bonomia și voioșia de el nedespărțite, de distinsa-i amabilitate, de manierele sale alese, de conversația-i întotdeauna atrăgătoare, de… dar câte însușiri nu mi-ar fi lesne să înșir aici? Întâlnim în societate sute și sute de înzestrați, fără ca totuși să fie așa de iubiți. Atunci? Desluşirea enigmei? O găsesc într-o extrem de rară dispoziție sufletească proprie lui. Acest septuagenar erudit și preocupat de rezolvirea până și a celor mai adânci probleme ale firii și-a păstrat până astăzi o inimă de copil. Iată tot scretul!… Normal e să-ți fie dragi copiii, normal e să-ți fie drag Antipa. Să fie mulți cu așa inimă și totodată cu așa inimă, omenirea ar fi mai bună. Zadarnică dorință. Deșartă speranță. Antipa rămâne o rara avis.”

(https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/grigore-antipa-150-ani)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Antipa

http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Grigore+Antipa

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/savantul-regilor-grigore-antipa

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/grigore-antipa-150-ani

http://antipa.ro/ro/categories/9/pages/4

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Grigore_Antipa

George Emil Palade

Născut: 19 noiembrie 1912, Iaşi, România

Decedat: 7 octombrie 2008, Del Mar, California SUA

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

S-a născut la Iași în 1912, într-o familie de profesori, tatăl fiind profesor de filosofie, iar mama profesoară de liceu. La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala nr.33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași. În 1923 se stabilește în Buzău, își continuă studiile înscriindu-se la liceul B. P. Hasdeu.

În 1930 s-a înmatriculat ca student la Facultatea de Medicină a Universității din București. A absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române.

În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, și un fiu, Philip Palade. A plecat cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Din pricina situaţiei în România, a hotărât să rămână în State, dar nu a privit exilul ca pe o rana, ci “ca pe o provocare”. (Interviu realizat de Tudor I. Oprea – publicatia electronica „Ad Astra”, SUA). Merge în vizite des în ţără, chiar şi în timpul comunismului.

După moartea primei soții,în 1970  s-a recăsătorit cu Marilyn Gist Farquhar, expertă în biologie. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California).

George Emil Palade a fost întotdeauna pasionat de istorie şi de latină, , lucru care l-a şi ajutat să creeze termeni şi denumiri pentru biologia celulei.

Acesta a murit la 7 octombrie 2008, cu o lună înaintea împlinirii vârstei de 96 de ani. A fost incinerat, fără vreun impediment mediatic, iar cenuşa sa a fost împrăştiată de copiii săi, Filip Palade şi Georgia Palade van Dusen, în Masivul Bucegi. De pe Vârful cu Dor.

Viața profesională:

Pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor, l-a întâlnit la Universitatea Rockefeller din New York. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie.

În cadrul cercetărilor sale, a creat ”Fixatorul Palade” pentru microscopia electronică (1952), a descris structura ultrafină a mitocondriei şi topografia unor enzime ale catenei de oxireducere celulară (1952-1953), a descoperit ribozomii, organite implicate în sinteza proteinelor, numite în literatura de specialitate ”Granule Palade” (1953).

O altă formaţiune subcelulară, care a atras atenţia sa şi a colaboratorilor săi, a fost reticulul endoplasmic, relaţiile sale cu aparatul lui Golgi şi cu ribozomii. Împreună cu profesorul canadian Keith Porter, a definit, în 1954, reticulul endoplasmatic ca un sistem de canale, vezicule, cisterne prezente în orice celulă vegetală sau animală. A reuşit să explice originea acestui reticul. S-a preocupat şi de câteva structuri particulare, cum ar fi: conformaţia stigmei flagelatelor, modificările intervenite în ultrastructura anumitor celule care funcţionează în organism şi îndeplinesc funcţii precis conturate, celulele secretorii ale pancreasului.

O atenţie aparte a acordat structurii moleculare şi supramoleculare a membranelor intracelulare, în special formaţiunilor membranare care alcătuiesc tilacoidele granale şi intergranale ale cloroplastelor. Pe plan medical, investigaţiile sale s-au îndreptat asupra structurii şi funcţiunilor de transport ale pereţilor sangvini.

Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicaţia mecanismului celular al producţiei de proteine. A pus în evidenţă particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

Revenind în mai multe rânduri în ţară, începând din 1965, susţine direct cercetarea în domeniul biologiei celulare. În 1979 a sprijinit substanţial inaugurarea Institutului Celular de Biologie şi Patologie „Nicolae Simionescu”, o creaţie a doi cercetători români profesorul Nicolae Simionescu şi a soţiei sale, academician Maya Simionescu. În 1994 a fost numit consilier al preşedintelui Academiei Române.

Recunoscut la nivel mondial, ca fiind unul dintre creatorii biologiei celulare moderne, George Emil Palade este constructorul unei noi concepţii asupra rolului şi responsabilităţii cercetătorului în comunitatea şi ştiinţa contemporană. A colaborat cu specialişti din SUA, Italia, Japonia, România, din mai toate ţările lumii, care au devenit, mai târziu, şefi de şcoală în ţările lor şi care au dezvoltat, la rândul lor, biologia celulară.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Unanim recunoscut drept unul dintre creatorii biologiei celulare moderne, i-au fost decernate premii de înalt prestigiu ştiinţific: ”Premiul Passano” (1964), ”Premiul Albert Lasker” (1966), ”Premiul Hurwitz” (1970). În 1986, în SUA, savantul a fost premiat cu ”National Medal of Science”, pentru „descoperiri de pionierat a unor serii de structuri fundamentale, foarte bine organizate în toate celulele vii, cu ajutorul studiilor care combină microscopia electronică şi biochimia”, potrivit www.nationalmedals.org.

A fost ales membru al unor prestigioase instituţii ştiinţifice internaţionale: membru al Academiei de Arte şi Ştiinţe din New York, al Academiei Americane de Ştiinţe. Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR) şi membru fondator, preşedinte de onoare al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române.

La 31 martie 1975 a fost ales membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

Laureat în 1974, împreună cu profesorul Albert Claude de la Universitatea Liberă din Bruxelles şi cu profesorul Christian de Duve de la Universitatea ”Rockefeller” din New York, al premiului Nobel pentru medicină pentru ”descoperirile lor privind organizarea structurală şi funcţională a celulei”, cei trei laureaţi revoluţionând domeniul biologiei celulare, ”mai ales al componenţilor citoplasmei a căror cunoaştere s-a schimbat complet sub impulsul pe care ei l-au dat în ultimii 30 de ani”.

La 12 martie 1986, preşedintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Naţională pentru Ştiinţă pentru „descoperirea fundamentală” a unei serii esenţiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.

În 1999, la Universitatea din San Diego, a avut loc un simpozion ştiinţific în onoarea sa, la care au participat oameni de ştiinţă din întreaga lume. Cu acest prilej, s-a luat hotărârea ca Universitatea să constituie ”The George E. Palade Fellowship Fund”.

Preşedinţia României i-a conferit, în 2000, Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce şi în 2007, Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Colan pentru întreaga sa activitate ştiinţifică.

Pe 19 noiembrie 2012, la 100 de ani de la nașterea savantului, pentru cinstirea personalității lui George Emil Palade, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă aniversară de argint, în atenția numismaților. Ziua de naştere a savantului, 19 noiembrie, a devenit Ziua Cercetătorului şi Proiectantului din România, drept semn de omagiu faţă de activitatea ştiinţifică a acestuia.

Citate celebre ale personalității

„Mă interesa să pătrund în profunzimea fenomenelor biologice. Să lucrez acolo unde bântuie îndoielile, unde se naşte ştiinţa. De aceea mi-am ales ceea ce americanii numesc «Basic Science», «Pilonii pe care se sprijină medicina»”

George Emil Palade

Citate celebre despre personalitate

Prof. Christian de Duve, Premiul Nobel pentru Medicină: „Multidisciplinar, spre deosebire de mulţi dintre contemporanii lui, Palade nu s-a limitat la o singură disciplină:morfologie, biochimie sau alta. A insistat să le combine pe toate, în aşa fel încât să obţină o imagine de ansamblu a organizării structurale şi funcţionale a celulei.

Perfecţionist. Asta e a doua calitate a lui Palade. În toată munca lui, a insistat asupra rigorii şi calităţii, nu doar în ceea ce-l privea pe el însuşi, ci şi pe colaboratorii săi. Pentru el, ştiinţa era, de asemenea, artă.

Şi, nu în ultimul rând, Palade era şarmant. Era un gentleman de şcoală veche, cu o etichetă şi cu o carismă de excepţie. Radia autoritate, dar fără nicio urmă de aroganţă“

(https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/emil-palade-fabuloasa-poveste-a-primului-nobel-romanesc)

Prof. Academician Laurenţiu Popescu, descoperitor al celulelor telocite:  “Eu despre Palade mă exprim simplu:Galileo Galilei a inventat telescopul. Şi-ntr-o noapte l-a îndreptat spre cer şi s-a uitat şi a văzut ce n-a văzut nimeni. Palade a făcut invers. A luat un microscop electronic făcut în anii ’30 de nişte nemţi şi s-a uitat la celule şi a văzut ce n-a văzut nimeni. Galilei a desenat harta cerurilor şi Palade harta celulei.“ (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/emil-palade-fabuloasa-poveste-a-primului-nobel-romanesc)

Günter Blobel,  Premiul Nobel pentru Medicină: „Palade a fost pentru biologia celulară ceea ce Einstein a fost pentru fizică“ (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/emil-palade-fabuloasa-poveste-a-primului-nobel-romanesc)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Emil_Palade

https://jurnalul.antena3.ro/it/stiinta/george-emil-palade-317123.html

https://www.descopera.ro/cultura/14891930-primul-nobel-romanesc-povestea-fabuloasa-a-geniului-palade

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/emil-palade-fabuloasa-poveste-a-primului-nobel-romanesc

http://www.scientia.ro/biografii/72-biografii-biologie/1527-george-emil-palade-1912-2008-o-autobiografie.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/04/26/romani-celebri-savantul-george-emil-palade-laureat-al-premiul-nobel-pentru-medicina-in-1974–97777

https://www.ziaruldeiasi.ro/local/iasi/interviu-cu-ieseanul-care-a-cistigat-premiul-nobel~ni2j0n

Emil Racoviță

Născut: 10 august 1868, Iași, România

Decedat: 17 noiembrie 1947, Cluj, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Născut la Iași în 1868, Emil Racoviță provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, era o talentată pianist care s-a ocupat de educaţia savantului.

Emil Racoviță și-a petrecut copilăria la Șurănești, la moșia familiei. Și-a început educația la Iași, ca elev al lui Ion Creangă și mai târziu al lui Grigore Cobălcescu, continuând apoi la liceul „Institutele Unite”. Fostul elev al geologului Grigore Cobălcescu studiază la Facultatea de Drept din Paris, după dorința tatălui său, dar audiază concomitent și cursurile Școlii de antropologie. S-a întors în România pentru de a-şi satisface stagiul militar la Iaşi, după care pleacă în expediţia la ţărmurile Antarcticei ce îi va aduce un renume internaţional.

După ce ajunsese să fie unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă. Dar a decis să se întoarcă în patrie, împreună cu familia sa, după Marea Unire a Transilvaniei cu România (1918), unde a fondat, în anul 1920, primul institut de speologie din lume, unde a rămas director până în 1947.

Ultimii ani ai vieţii sale au fost şi cei mai duri. În septembrie 1940, România a fost obligată prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, în care se includea şi Clujul. Prin urmare Emil Racoviţă a trebuit să lase Institutul de Speologie în grija lui Pierre Alfred Chappuis, acesta fiind cetăţean al unei ţări neutre. După reîntoarcerea nordului Transilvaniei ca teritoriu al României, se va întoarce de la Timişoara la Cluj, dorind să reorganizeze institutul, dar va muri înainte de a termina aceasta, la vârsta de 79 de ani.

A fost căsătorit cu Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908), Ion Racoviță (1909-1938) și Andrei Racoviță (n. 1911).

Viața profesională:

Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept dar, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiaşi Lacaze-Duthiers. După cinci ani de cercetări asidue, susţinerea publică a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai răspândiţi viermi marini) i-a adus titlul de doctor în ştiinţe.

La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societății zoologice din Franța. Este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediție, care pornește din Anvers în august 1897, avea la bord pe lângă belgieni și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski.

Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, EMIL RACOVIŢĂ efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctica, expediționarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de Emil Racoviță  insula Cobălcescu). Expediția mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și insula Wiencke și Țara lui Danco, după numele celor doi membrii ai expediției care au pierit în această călătorie.

În perioada când „Belgica” a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898 – februarie 1899) Emil Racoviță, împreună cu ceilalți oameni de știință, au înteprins numeroase observații și cercetări științifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc.

Emil Racoviță  a înteprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și altor păsări antarctice, care i-a adus o reputație bine meritată.

Pe 1 noiembrie 1900 savantul devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franţa, înfiinţat cu 20 de ani în urmă de eruditul său profesor, Lacaze-Duthiers şi face o descoperire crucială, ce îi va influenţa restul vieţii. Noile specii de crustacei, găsite în peştera Cueva del Drach din Mallorca, îl vor pasiona în asemenea măsură încât va renunţa la cercetarea oceanologică pentru a se dedica ecosistemelor subterane.

În 1907, va publica „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din lume un fel de certificat de naștere al biospeologiei. După aceea, va iniția un program internațional de cercetare numit „Biospeologica” care să studieze fauna peșterilor, la început ca o activitate privată, dar în 1920, înființează la Cluj primul Institut Speologic din lume. Pe lângă numeroși cercetători români, Racoviță aduce la Cluj și o echipă de prieteni biologi de renume, doi francezi (Jules Guiart, René Jeannel) și un elvețian (Alfred Chappuis).

Ideea lui Emil Racoviță de a se organiza o instituție de stat pentru un turism care să respecte natura, se materializează în anul 1926 când fondează Oficiul Național de Turism (ONT), oficializat la 4 ianuarie 1936 prin decret regal.

Bilanțul muncii depuse de-a lungul carierei sale a rămas spectaculos: a explorat peste 1.200 de peșteri în Europa și Africa, a strâns o colecție de 5.000 de animale subterane și a publicat 66 de lucrări însumând aproape 6.000 de pagini.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

I-au recunoscut meritele şi calităţile societăţile din ţară şi străinătate care l-au înscris printre membrii lor corespondenţi, titulari sau de onoare, dar şi oficialităţile de stat care i-au decernat cele mai înalte onoruri, fiind purtător al medaliei „Steaua României” şi al „Legiunii de Onoare” franceze. Şcoli, licee, institute, străzi îi poarta numele, bustul lui străjuind primul Institut de Speologie din lume, de la Cluj, peştera Cueva del Drach din Mallorca.

În 2006, prima stație românească permanentă de cercetare și explorare din Antarctica a fost numită „Law-Racoviță”.

Emil Racoviţă a fost membru titular al Societăţii Zoologice a Franţei (1893) şi preşedintele de onoare al acesteia (1925), membru al Societăţii române de Geografie (1900), membru de onoare al Societăţii Naturaliştilor din România (1900), membru al Societăţii de Geografie din Paris (1900), membru al Societăţii de Geologie a Franţei (1901), membru al Societăţii Entomologice a Franţei (1906), membru corespondent al Societăţii Zoologice din Londra (1910), preşedinte al Societăţii Speologice din Paris (1910), membru corespondent al Societăţii de Ştiinţe naturale din Barcelona (1922), membru al Institutului naţional de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris causa al Universităţii din Lyon (1923), membru al Societăţii Etnografice române (1923), membru al Societăţii de Biologie din Paris (1925), membru al Societăţii române de Geologie (1930) şi preşedinte al acesteia (1934), membru corespondent al Societăţii spaniole de Istorie naturală din Madrid (1930), membru fondator al Societăţii de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1944), membru al Societăţii Zoologice din Londra (1947).

Abnegaţia şi devotamentul cu care s-a angajat în dezvoltarea ştiinţei şi culturii i-au fost răsplătite şi de autorităţile de Stat. În străinătate, i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Leopold II al Belgiei (1899), precum şi cel de Cavaler (1922) şi apoi de Comandor (1927) al Legiunii de Onoare franceze. În propria-i ţară, fost distins cu mai multe medalii şi decoraţii, precum Steaua României (Ofiţer în 1899 şi 1922, Mare Ofiţer în 1928 şi Mare Cruce în 1942), Bene Meriti (Clasa I în 1900), Coroana României (Mare Cruce în 1930), Pentru Merit (Comandor în 1931), Meritul Cultural pentru Ştiinţă teoretică şi practică (Cavaler în 1931, Ofiţer în 1934 şi Comandor în 1943), Răsplata Muncii pentru 25 de ani în Serviciul Statului (1932), Serviciul Credincios (Mare Ofiţer în 1939).

Emil Racoviță apare în prima fotografie subacvatică ce s-a păstrat până astăzi, realizată de fotograful francez Louis Marie Auguste Boutan.

Citate celebre ale personalității

“Pe scara fără sfârşit a vremurilor, încet-încet trudeşte omenirea, când trasă în jos spre întuneric de superstiţiile ignoranţei, când trasă în sus spre lumină de adevărurile ştiinţei… A şti sau a nu şti, aceasta e întrebarea! A şti înseamnă pentru omenire: organizare temeinică, activitate raţională, cooperare, solidaritate, evoluţie paşnică. A şti înseamnă pentru om: a-ţi trăi timpul de a fi cu mulţumire şi a aştepta clipa de a fi cu seninătate.” (https://paginiromanesti.ca/2013/11/12/emil-racovita-un-savant-european/)

“Dar cine poate povesti în vorbe minunile de forme ce mii de ani le-au tors cu nesfârşita lor răbdare din caierul de piatră?” (http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/emil-racovita/)

Citate celebre despre personalitate

Iosif Viehmann, ultimul discipol al lui Emil Racoviţă: “Era un om liniştit, calculat ca un robot, însă în sens pozitiv.“ (http://transilvaniareporter.ro/esential/spectaculoasa-viata-a-lui-iosif-viehman-ultimul-discipol-al-lui-emil-racovita/ )

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Racovi%C8%9B%C4%83

https://paginiromanesti.ca/2013/11/12/emil-racovita-un-savant-european/

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/emil-racovita/

https://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Racovi%C8%9B%C4%83

http://emil-racovita.speosub.ro/biografie/

https://identitatea.ro/emil-racovita-primul-roman-de-la-capatul-pamantului/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/emil-racovita-primul-om-care-a-facut-lumina-in-pestera

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/emil-racovita/

http://www.b365.ro/emil-racovita-marele-savant-roman-celebrat-de-google-emil-racovita_197679.html#n

https://www.youtube.com/watch?v=iVajWJkMhco (documentar produs de Titus Muntean şi Xántus Gábor, cu sprijunul Fundației Arte Vizual)

Carol Davila

Născut: 1828, Parma, Ducatul Parme (în prezent Italia)

Decedat: 24 august 1884, Bucureşti, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Născut Carlo Antonio Francesco d’Avila, originile viitorului medic sunt neclare.

Deşi nu s-a putut demonstra cu documente şi tatăl nu şi-a asumat niciodată paternitatea, se spune că medicul ar fi fost fiul celebrului compozitor Franz Liszt.  Compozitorul a avut mulţi ani o relaţie cu scriitoarea franceză, contesa Marie d’Agoult, o femeie frumoasăşi cultă. De pe urma relaţiei celor doi au rezultat patru copii. Primii trei au fost recunoscuţi de tatăl lorşi crescuţi chiar de mama lui Liszt. Al patrulea nu a beneficiat însăde recunoaşterea parentală, din motive necunoscute. Despre copilăria lui Carlo Antonio Francesco d’Avila, cel de-al patrulea copil al scriitoarei, devenit ulterior Carol Davila, nu s-au păstrat informaţii. Potrivit unei ipoteze agreate de unii istorici, copilul ar fi fost adoptat de familia unui medic care i-a insuflat pasiunea pentru acest domeniu.

Tânărul medic cu doctoratul susţinut la Paris intenţiona să rămână în Ţara Românească doar trei ani. A rămas însă pe pământ românesc până la finalul vieţii. Prima sotie, Maria Marsille, fiica de medic francez (Alphonse Constant Marsille) si de boieroaica romanca, a trait doar un an dupa casatorie. Ea s-a stins din viata in martie 1860, la nasterea unui copil. Avea doar 24 de ani.

La 30 aprilie 1861 a avut loc căsătoria lui Davila cu Anica Racoviţă. Căsătoria a fost celebrată la Goleşti. Ana va fi mama a patru copii: Alexandru (viitorul scriitor si om de teatru Alexandru Davila), Elena (viitoarea Elena Perticari, culegatoarea pioasa a intregului material biografic privitor la tatal sau), Zoe (1868-1943), căsătorită Cuțarida și Carol Nicolae (zis Pia), medic.

Ana Racoviţă a devenit de asemnea cea mai fidelă colaboratoare a soţului ei, ocupându-se îndeaproape de azilul de copii de pe dealul Cotroceni. În 1874, la doar 40 ani, Ana a murit otrăvită cu stricnină, chiar în timpul unei conferinţe a soţului său. Confuzia a fost făcută de un ucenic al lui Carol Davila care i-a dat soţiei sale stricnină în loc de chinină.

Pentru dovezile sale de patriotism necondiţionat faţă de patria sa adoptivă, la 4 iunie 1864, în Camera Deputaţilor se propune acordarea cetăţeniei române, acest lucru împlinindu-se după venirea Regelui Carol, la 31 mai 1868.

Carol Davila a murit pe 24 august 1884 la vârsta de 56 de ani. Se spune că şi-a urmărit singur progresul bolii, şi-a luat pulsul, şi-a administrat medicamente şi şi-a monitorizat starea de sănătate până în ultima clipă.

Viața profesională:

Studiază medicina la Paris. În 1853 soseşte în Bucureşti, la cererea expresă a domnitorului Barbu Ştirbei, pentru organizarea serviciului medical românesc, imediat după ce obţine titlul de doctor. Este numit la conducerea Spitalului Militar din Bucureşti. Face o serie de vizite în ţară, începând studiul apelor cu efect curativ din zona Călimăneşti-Căciulata, recomandându-le în ţară şi în străinătate.

Începutul anului 1854 părea favorabil neobositului medic-sef al armatei. Dar a început războiul ruso-turc din 1854.Ţara Românească şi Moldova au fost ocupate de armatele turceşti; atât Barbu Ştirbei cât şi Grigore Ghică, domnul Moldovei, au fugit in străinatate. Armata română a fost neutralizată şi dezarmată. Momentul era cum nu se poate mai prielnic pentru duşmanii lui Davila; înlaturarea acestuia din calea lor trebuia sa fie radicalăa. Urzelile, intrigile, calomniile şi denunţurile şi-au atins scopul: la 12 martie, adică exact la un an de la venirea in tara, Davila a fost destituit. Dar aceasta nu a fost singura nenorocire care s-a abatut asupra tânărului medic. Casa în care locuia era umedă, plină de igrasie. Dâmboviţa nu era canalizata încă şi inunda des cartierul din apropiere, cartierul Izvor. Obosit peste măsura, istovit de uriaşa muncă pe care o depunea, reumatismul poliarticular acut a găsit teren prielnic şi a pus stăpânire pe trupul firav al lui Davila. Drept urmare cotul drept a anchilozat iar Davila avea obiceiul de a sta cu braţul drept la spate. Se servea mai mult de mâna stângă. Înţelegându-şi menirea de doctor el nu refuza să dea îngrijirile necesare soldaţilor turci bolnavi sau răniţi internaţi în spitalele româneşti; drept recompensă, la sfarsitul razboiului turcii l-au numit “Hechim Bechi” si l-au decorat cu ordinul “Medgidia” clasa a III-a.

La sfarsitul anului 1854, odată cu revenirea lui Barbu Ştirbei în tara, datorită dorinţei acestuia de a-şi continua planul de organizare a armatei naţionale, Davila a fost reintegrat în rangul şi funcţiile sale. Proiectele lui au prins viata în cursul anului 1855. Spitalul militar de la Mihai Voda a luat cu totul alta infatisare. Era împărţit pe divizii, pe secţii, peste tot domnea ordinea şi curăţenia, hrana bolnavilor era mulţumitoare, iar ingrijirea medicala si-a ridicat mult nivelul. In cursul anului 1855 s-a efectuat de catre Davila cea dintai transfuzie de sange din tara noastra.

În 1855 înfiinţează Şcoala de Mică Chirurgie de la Spitalul Creştin, pe care o transformă, peste doi ani, cu ajutorul lui Nicolae Kretzulescu, în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, care, în 1869, devine Facultatea de Medicină.

Organizează învăţământul veterinar şi farmaceutic, împreună cu farmacistul Hepites, înfiinţează mai multe societăţi: „Societatea Medicală” (1857), „Societatea de Cruce Roşie” şi „Societatea Ştiinţelor Naturale” (1876), precum şi reviste de specialitate, „Monitorul Medical” (1862) şi „Gazeta Medicală” (1865). Începând cu anul 1861 înfiinţează orfelinatele, mai întâi unul de fete, apoi unul de băieţi.

Initiază sistemul consultaţiilor gratuite în spitale pentru oamenii săraci, instituţionalizarea persoanelor cu handicap (pe timpul vieţii sale a funcţionat o şcoală de surdo-muţi, cu ateliere de tâmplărie şi sculptură), constituirea serviciului ambulanţelor şi trenurilor militare, care salvează mii de oameni.

Elaborează măsuri pentru apărarea sănătăţii muncitorilor şi organizează primele dispensare în ţară. Organizează conferinţe medicale şi ţine prelegeri cu demonstraţii experimentale la Sfântu Sava; introduce concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale. Se preocupă de efectele curative ale apelor minerale, primul studiu elaborat de Davila fiind asupra celor din zona Călimăneşti-Căciulata, pe care le recomandă în ţară şi străinătate.

Pe cheltuiala lui, se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor din şcolile pe care le coordonează.

Înfiinţează, împreună cu un horticultor austriac, Grădina Botanică din Bucureşti, pentru instruirea studenţilor şi pentru aprovizionarea cu plante medicinale a farmaciilor.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) purtat împotriva turcilor conduce serviciul sanitar al armatei.

Ca opere de specialitate sau remarcat Profilaxia sifilisului (1853) şi Aerul atmosferic (1871).

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Devotat pe deplin slujirii oamenilor ca medic și reformator al sistemului sanitar, Carol Davila se înscrie printre cele mai de seamă figuri ale culturii românești, punând temeliile practicii medicinei pe aceste meleaguri.

La inițiativa dr Mioara Mincu și a Confederației Naționale a Femeilor din România, generalul a fost numit membru post mortem al Academiei Române. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuși a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central.

Importanța meritelor generalului în punerea bazelor medicinei moderne din România, este recunoscută și prin faptul că unele dintre cele mai importante instituții de sănătate îi poartă numele, precum Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Spitalul Universitar de Urgențe Militar Central „Dr. Carol Davila”, Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila” ș.a.

Citate celebre ale personalității

„Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți”(https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Davila)

Citate celebre despre personalitate

Doctorul francez Boguel: “Era un om care se arunca in orice pericol pentru a salva viata oricarui necunoscut” (http://www.ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2590)

Principele Carol i-a telegrafiat Reginei Elisabeta: “Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el”

Dr. Zaharia Petrescu zicea că Davila avea „extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției (https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Davila)

Surse

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_Davila

http://www.romaniapozitiva.ro/sanatate/conferinta-carol-davila-fondatorul-scolii-romanesti-de-medicina/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/carol-davila-parintele-medicinei-romanesti-fost-fiul-nerecunoscut-franz-liszt-refuzat-celebrul-compozitor-sa-si-asume-paternitatea-1_5697a2b637115986c67c9e0e/index.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Davila

http://www.ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2590

https://federatiasanitas.ro/2018/06/20/carol-davila-1828-1884/