Născut: 25 noiembrie 1863, București, România
Decedat: 14 ianuarie 1934, Bucureşti, România
Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)
Ion Cantacuzino s-a născut în 1863, la București într-o familie care a produs nenumărați domnitori și mari dregători în Țările Române. Tatăl său, juristul Ion Cantacuzino, a fost ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, iar mama sa, Maria Cantacuzino, fiică de general, născută Mavroş, a jucat un rol important în societatea bucureşteană de la sfârşitul secolului trecut. De la vârsta de opt ani a început să înveţe latina, de la nouă ani greaca veche, apoi franceza şi germana. La 16 ani a fost trimis la Paris pentru studii.
În 1896, s-a căsătorit cu Elena Balș şi pe durata şederii lor în Franţa, au locuit în Cartierul Latin, vizita deseori galeriile Odeonului, de unde cumpăra numeroase cărți, începuse să colecționeze cărți vechi, desene, stampe și, de câte ori avea timp și ocaziile potrivite, călătorea în diferite orașe europene.
Deseori, doctorul Ion Cantacuzino a fost numit cu afecțiune „Pasteur al României”. Cercetător dedicat, profesor îndrăgit de studenți, apreciat de colegi, organizator abil în domeniul sănătății publice, fondator al școlii române de patologie experimentală și de imunologie, dr. Cantacuzino este unul din creatorii medicinii științifice românești.
A murit în 14 ianuarie 1934, la 70 de ani. A fost înmormântat temporar la cimitirul Bellu, după care mormântul lui a fost amenajat în cripta institutului pe care l-a fondat.
Viața profesională:
Tânărul Cantacuzino şi-a făcut studiile liceale și universitare la Paris. A fost un admirator fervent al artei și prima sa specializare a fost filosofia. Dar dupa ce a obţinut diploma în 1885, a făcut o schimbare de carieră în direcția științelor naturale. Cantacuzino s-a înscris la Facultatea de Științe din Paris în 1886 și în 1887 la Facultatea de Medicină, urmând cursurile celor două în paralel.
Dupa ce şi-a luat diploma în științe, a aflat despre cercetările lui Ilia Mecinikov pe patologia comparată a inflamației și a fost atât de entuziasmat încât a decis să se dedice cercetării științifice. A fost acceptat la laborator Mecinikov din Institutul Pasteur și a urmat un curs în timpul iernii dintre 1892-1893. Apoi, a început o cercetare doctorală pe un subiect sugerat de Mecinikov însuși. Cantacuzino devenit Doctor în Medicină în 1895 cu teza intitulată „Cercetări privind metoda de distrugere a vibrionului holeric în organism”.
A predat o perioadă scurtă la universitatea din Iaşi şi în 1901, a fost numit profesor la Universitatea București. În 1908, a devenit director general al Serviciului Sanitar. În această calitate, a trimis o echipă de medici în Bulgaria pe timpul Primului Război Balcanic pentru a studia epidemia de holeră. Datele microbiologice și epidemiologice care au fost colectate și tulpinile de Vibrio cholerae aduse înapoi au fost esențiale în dezvoltarea vaccinului din anul următor.
În timpul celui de-al doilea Război Balcanic, epidemia de holeră a fost atât de virulentă încât măsurile trebuiau să fie rapide și extinse. Prima vaccinare antiholeră asupra oamenilor a fost făcută în 1884 de către medicul spaniol Jaume Ferran i Clua. Alte vaccinări au fost efectuate în India, între 1893 și 1895, și în Rusia, între 1904 și 1909. Dar din moment ce acestea nu au fost făcute în mod constant peste tot, rezultatele au fost puțin satisfăcătoare.
Prof. Cantacuzino a conceput o nouă metodă de tratament care implica administrarea medicamentului în trei etape. Soldații au fost inoculaţi o primă dată pe 21 iulie 1913, cu o doză de 1cm3. O altă doză de 2cm3 a fost administrată pe 27 iulie și o a treia doză de 3cm3, pe 2 august. După prima și a doua vaccinare, au mai fost raportate câteva sute de cazuri de holeră, dar epidemia a dispărut brusc după ultima administrare a medicamentului. Acesta este momentul cel mai important în lupta împotriva holerei și rezultatele sale deosebite i-au câștigat titlul de Marele Experiment Românesc. A intrat direct în analele epidemiologiei ca primul experiment de laborator făcut pe un număr mare de persoane în mijlocul unei epidemii în plină desfăşurare.
Ca director general al Serviciului Sanitar (1908-1910) lupta impotriva tuberculozei, organizeaza servicii sanitare model in opt judete si laboratoare de bacterilogie in principalele orase ale tarii. Sintetizeaza ideile moderne de medicina curativa si preventiva pe care le raporteaza la nevoile si posibilitatile tarii din acea perioada in legea sanitara din 1910 (legea „Cantacuzino”).
Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare si umorale, sensibilitatea si lipsa de imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei si vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette iar in 1912 creeaza vaccinul antitific.
A intemeiat „Revista stiintelor medicale” (1905). Impreuna cu prof. Ioan Athanasiu infiinteaza o revista stiintifica, publicata in limba franceza, „Archives de Biologie”, fiind a doua mare revista medicala romaneasca in miscarea stiintifica internationala. In 1906 fondeaza, alaturi de C. Stere si G. Ibraileanu revista „Viata romaneasca”.
În același timp, a contribuit la afirmarea științei românești pe plan internațional. A fost doctor honoris causa al Universităților din Atena, Bordeaux, Bruxelles, Lyon și Montpellier. Ioan Cantacuzino a fost una dintre cele mai importante figuri ale științei românești.
Detalii despre opera/realizările artistice/profesionale – Premii importante, distincții, medalii, decorații
În 1921, regele Ferdinand a semnat o lege specială prin care s-a înființat Institutul de seruri și vaccinuri. Ulterior, s-a numit Institutul de microbiologie, parazitologie și epidemiologie “Dr. I. Cantacuzino”, iar în prezent a devenit Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Medico-Militară “Cantacuzino”. Pe scurt, așa cum îl cunoaște și îi spune toată lumea, după numele fondatorului, Institutul Cantacuzino.
Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).
Citate celebre ale personalității
„Egoismul nu poate fi creator; unde nu este dragoste, de acolo fuge tineretul.”
(http://www.miculparis.ro/orasul/personalitati/ioan_cantacuzino.html)
„Fii precum o stea, având propria ta lege şi propria ta traiectorie.”
(http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Ion+Cantacuzino)
„Cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăși tinerilor știința pe care o dobândisem și de a deștepta în mintea lor dorința de a ști mai departe și de a-și adânci cunoștințele.”
Citate celebre despre personalitate
Nicolae Iorga: “Nu a fost elevul silitor, dar a avut o viață întreagă curiozitatea și pasiunea de a învăța permanent”
„Doctorul Ion Cantacuzino era însăși întruparea integrală a puterii, voinții și inteligenții omenești, un exemplar de rasă cum trebuie veacuri pentru a-l dărui unui popor”
Chimistul francez Marc Tiffeneau: „Ceea ce izbea cel mai mult la persoana lui și îl caracteriza în primul rând era debordanta lui putere de viață.”
Surse
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Cantacuzino
https://identitatea.ro/ion-cantacuzino-unul-dintre-cei-mai-mari-medici-ai-lumii/
http://www.miculparis.ro/orasul/personalitati/ioan_cantacuzino.html