Octavian Paler

Născut: 02.07.1926, Lisa, jud. Fagaras, Romania

Decedat: 07.05.2007 (80 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Fiul lui Alexandru și al Anei, Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după care a fost admis bursier la Colegiul Spiru Haret din București. În vara anului 1944, cu o saptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut o altercație cu George Șerban, directorul școlii, care era chiar unchiul său (fratele mamei), și a fost obligat să părăsească școala, mutându-se la Liceul Radu Negru din Făgăraș pentru a urma, în anul școlar 1944-1945, ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. Aici s-a remarcat, mai ales la obiectele filosofie, latină, elină.

În anul 1945, la terminarea ultimei clase de liceu, o clasă cu 44 elevi, a fost declarat Promovat cu laudă. În același an, a susținut examenul de bacalaureat la Sibiu. În continuare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie și simultan și pe cele ale Facultății de Drept din București.

Căsătorit în anul 1951, are un fiu, care a absolvit cursurile universitare (ASE- Facultatea de Comerț Exterior) în anul 1979.

A încetat din viață la vârsta de 80 de ani, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri militare, în Cimitirul Sfânta Vineri.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Dupa absolvirea facultatii, Octavian Paler e recomandat de Tudor Vianu pentru a ramane asistent la Catedra de Estetica, insa declina propunerea si se angajeaza la Radiodifuziunea Romana.

Aici va fi corespondent special, apoi redactor-sef adjunct la redactia culturala. Este corespondent Agerpres la Roma, cateva luni, la sfarsitul anului 1964, iar in urmatorii ani director general al Televiziunii Romane (1965-1968), director general adjunct la Radio (1968-1970), redactor-sef la Romania libera (1970-1983).

Demis in 1983 din motive politice, se va pensiona medical in acelasi an, reintrand in arena odata cu Revolutia din 1989, cand devine director onorific al ziarului Romania libera. Ulterior s-a aflat in aceeasi postura la Cotidianul.

Scriitorul a debutat publicistic in 1958, cu versuri in Luceafarul, iar editorial, abia in 1970, cu volumul de poezii Umbra cuvintelor. Urmeaza, pe linia jurnalelor de calatorie sau pe cea a literaturii parabolice, volumele care i-au dimensionat statura de important autor contemporan: Drumuri prin memorie. Egipt-Grecia (1972), Drumuri prin memorie. Italia (1974), Mitologii subiective (1975 ; editia a III-a, Polirom, 2008), Apararea lui Galilei (1978; Premiul Academiei Romane), Scrisori imaginare (1979), Caminante (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor), Viata pe un peron (1981), Polemici cordiale (1983; editia a II-a, Polirom, 2008), Un om norocos (1984; editia a II-a, Polirom, 2008), Un muzeu in labirint (1986), Viata ca o corida (1987; editia a II-a, Polirom, 2009), Don Quijote in Est (1993), Vremea intrebarilor (1995), Aventuri solitare (1996; editia a II-a, Polirom, 2008), Desertul pentru totdeauna (2001), Autoportret intr-o oglinda sparta (2004), Calomnii mitologice (2007).

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Premii si distinctii

  • Premiul Uniuniii Scriitorilor din România (1972) pentru Drumuri prin memorie. Egipt. Grecia
  • Premiul Uniuniii Scriitorilor din România (1980) pentru Caminante
  • Premiul Academiei Române pentru Apărarea lui Galilei, 1978
  • Opera Omnia a Uniunii Scriitorilor din România, 2005
  • „Steaua României”, în grad de cavaler, 2003
  • In memoriam
  • În memoria lui Octavian Paler, o stradă din Făgăraș a primit numele său: strada Octavian Paler.
  • Scoala din satul lui Octavian Paler, Lisa, ii poarta numele
  • Biblioteca municipala din Faragas ii poarta, si ea, numele.

Citate celebre ale personalității

„Doamne, apără-mă de mine însumi!”

„Nu ştiţi cât de violent este calmul…”

„Omul raţional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie.”

„Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan, jumătate sfânt.”

„Mi-a plăcut să cred că important nu e ce face istoria din noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi.”

„Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate.”

„Dacă poţi să iei pe cineva de mână, să-l îmbrăţişezi, sau doar să-l baţi pe umăr… Bucură-te: Niciodată nu te vei simţi singur.”

„Eşti singur şi în acelaşi timp eşti mulţime, o mulţime care te priveşte cu ochii tăi, care te ascultă cu urechile tale.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=62&a=Octavian+Paler)

Citate celebre despre personalitate

Mihai Gâdea: „Era pe vremea cand aveam o emisiune la Realitatea. L-am invitat şi, cand a venit, aveam să-l surprind spunandu-i că am copilărit in acelaşi loc, că şi eu sunt din Lisa, Lisa care pentru dnul Paler era capitala Romaniei. Capitala Romaniei domniei lui.”

„Pentru domnia sa, Lisa avea o semnificaţie puternică. Dacă pe Planeta Pămant ar fi existat un paradis, cu siguranţă că acel paradis ar fi avut legătură cu Lisa. Acolo era amintirea copilăriei lui, a părinţilor lui, faţă de care avea o puternică admiraţie şi iubire. Era amintirea unei mame care nu citise, spre deosebire de dansul, decat o singură carte… şi aceea era Biblia… şi care, după cum spunea dnul Paler, avea numai certitudini, iar dumnealui – milioane de intrebări şi dileme.”

„Dnul Paler era o persoană extrem de agreabilă, şi in momentul in care ajungea să ţină la tine, iţi arăta asta.”

(Sursa: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/octavian-paler-a-murit-ca-un-romantic-112128.html)

Surse

https://serialreaders.com/617-biografie-octavian-paler.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Paler

Poze:

https://a1.ro/news/inedit/sapte-ani-de-la-moartea-lui-octavian-paler-citate-celebre-despre-viata-id336873.html

https://www.wowbiz.ro/marturisiri-cutremuratoare-ale-lui-octavian-paler-dezvaluite-imediat-dupa-moartea-lui-eu-traiesc-de-ani-de-zile-cu-ideea-sinuciderii-in-cap-17102164

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/convorbiri-cu-octavian-paler-3024749

http://www.radioresita.ro/303851/foto-octavian-paler-92-de-ani-de-la-nastere

Octavian Cotescu

Născut: 14.02.1931, Dorohoi, Romania

Decedat: 22.08.1985 (54 de ani), Bucuresti, RS Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

La 14 februarie 1931 se naște la Dorohoi, județul Botoșani, Octavian Coteț, viitorul actor Octavian Cotescu, fiul maistrului ceferist Ilie Coteț (n. 1902) și al Anastasiei Lazăr (n. 1911). După trei ani, tatăl se mută cu serviciul la Iași. Vor locui în pavilioanele CFR, pe strada Aurora, din Copou. Bunicii dinspre tată erau țărani din comuna Miroslava, județul Iași. Octav s-a dus la ei doar de câteva ori și pentru scurt timp, în vacanțe. În schimb, verile le petrece cu mama și cu sora sa, Mioara (Maria, născută la 29 august 1934), la Botoșani, la bunicii dinspre mamă, Petru Lazăr, mecanic de locomotivă și Maria Lazăr, casnică. Locuiau pe strada Cronicar Neculce nr. 12, unde aveau o mică gospodărie cu livadă. Octav va continua să vină la Botoșani, la mătușa sa, Ecaterina Lazăr, unde își va petrece vacanțele cutreierând orașul și împrejurimile chiar și după dispariția din viață a bunicilor.

În perioada 1938—1942 urmează, la Iași, cursurile Școlii primare din str. Toma Cozma, cartierul Aurora. După terminarea școlii primare, în anul 1942 se înscrie la Colegiul Național din Iași.

Mama se angajează telegrafistă la Gara CFR Iași. În anul 1943 părinții divorțează. În primăvară, bunicii din Botoșani și cei doi copii pleacă la Timișoara. Mama va lucra ca telegrafistă în Gara Timișoara. Primesc locuință în cartierul Fratelia. Tatăl e detașat cu serviciul la Cîineni, județul Vâlcea.

În anul 1944 – Mai mulți elevi ai Liceului Național din Iași, printre care și Octav, se înscriu la Liceul Militar, transferat de la Iași la Timișoara, urmându-l apoi la Pitești, până în vara anului 1945, când vor reveni la vechile lor școli, în urma desființării Liceului Militar.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

In vara lui 1946, pe scena cinematografului Popovici din Botosani, se juca O zi de odihna, de Valentin Kataev cu Octavian Cotescu ca interpret si regizor.

Elev in clasa a VI-a, al Liceul National din Iasi, Octavian Cotescu sustine, in toamna anului 1946, examenul de intrare la Conservatorul iesean. Si reuseste.

Cu rolul Mircea Vadu din Cumpana, Cotescu isi sustine examenul de diploma la Institutul de Teatru Matei Millo in 1950. Este repartizat, la absolvire, la Teatrul Municipal din Bucuresti, debutand in Padurea de Nikolai Ostrovski, la 12 mai 1951.

Au urmat o serie de mari roluri de teatru, neuitat fiind cel al lui Catavencu din „O scrisoare pierduta”, in care mai poate fi vazut si azi, pentru ca spectacolul a fost filmat si televiziunile il reiau periodic, spre deliciul celor care il revad sau al celor care il vad pentru prima oara.

A fost Tom din „Menajeria de sticla” de Tennessee Williams, in regia lui Liviu Ciulei, Gogu din „Prostii sub clar de luna” de Teodor Mazilu, in regia lui Lucian Pintilie, care l-a mai distribuit in „Biedermann si incendiatorii” de Max Frisch, „D’ale Carnavalului” de Caragiale, unde a fost un neuitat Nae Girimea, in „Revizorul” de Gogol, spectacolul care a fost interzis si in urma caruia Pintilie a trebuit sa plece din tara; a jucat in „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, sub bagheta regizorului Valeriu Moisescu, in „Tango” de Mrozek, regizat de Radu Penciulescu, in „Macbeth” sub bagheta lui Liviu Ciulei, in „Tandrete si abjectie” de Teodor Mazilu, regia Cornel Todea si Adrian Georgescu, in „Acesti nebuni fatarnici” de Mazilu, in regia lui Emil Mandric, in „Anecdote provinciale” de Vampilov, regia Valeriu Moisescu, in „Unchiul Vania” de Cehov, in regia lui Laurentiu Azimioara, in „Minetti” de Thomas Bernhard, regizat de Anca Ovanez, in „Maestrul si Margareta” de Bulgakov, in regia Catalinei Buzoianu, in „Tartuffe” de Moliere si „Cabala bigotilor” de Bulgakov, regizate de Al. Tocilescu.

In 1960 este angajat la Institutul de Arta Teatrala Cinematografica, la Catedra de Arta actorului; in 1967 devine lector; in 1970, conferentiar; in 1977, prin concurs, devine profesor universitar si este numit sef de catedra la Arta actorului

In 1981 este ales rector al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale”, apoi reales in 1984.

Ca profesor, a condus clase de actori care au ajuns sa aiba, la randul lor, un loc aparte in inima publicului.

Octavian Cotescu a fost căsătorit cu actrița Valeria Seciu. Alexandru Cotescu este fiul lui Octavian Cotescu și al Valeriei Seciu. Alexandru Cotescu a avut o apariție meteorică în filmul „Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăiește la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice și vieți ale sfinților.

A incetat din viata la 23 august 1985, la Sinaia.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

O bogata teatrografie, filmografie, aparitii la televiziune, teatru radiofonic ni-l releva pe Octavian Cotescu, staruind in constiinta multor generatii, mai vechi si mai noi, ca un actor complet, devotat teatrului romanesc, slujit exemplar, continuu, cu profesionalism si iubire patimasa. In 1985, Octavian Cotescu a primit Premiul Asociatiei Cineastilor din Romania pentru intreaga activitate.

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Detalii despre cum a fost văzut, apreciat

Citate celebre ale personalității

„Improvizaţia este spontaneitatea elaborată sau elaborarea spontaneităţii.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Octavian+Cotescu)

Citate celebre despre personalitate

Fanus Neagu: „Cotescu iubește lemnul scenei, așa cum iubea domnul de Molière înserarea la curtea regilor Franței pentru că acolo și-a îngropat butucul de vie.”

„Cotescu e băiatul care într-o zi s-a furat pe sine de acasă și a fugit să se dăruiască lumii sub formă de fragi roșii. Născut în nordul Moldovei, care e Roma diasporelor est-europene, el a plecat călare pe șapte cai și pe un băț de aur, purtând în suflet primăveri cu două capete, o pasăre botoasă cu ochi de aramă și un cap de cerb între doi snopi de maci.”

(Sursa: https://www.ziarulmetropolis.ro/octavian-cotescu-o-viata-ca-un-poem/?next=20/?next=18%2F%3Fnext%3D20%2F)

Surse

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/octavian-cotescu-actor

https://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Cotescu

Poze:

https://www.activenews.ro/prima-pagina/22-august-Octavian-Cotescu-33-de-ani-de-vesnicie-152389

https://www.click.ro/vedete/romanesti/s-au-implinit-30-de-ani-de-la-moartea-marelui-actor-octavian-cotescu-vaduva-sa

https://www.romaniatv.net/media_185876_povestile-bizare-ale-bucurestiului-fantomele-bantuie-centrul-vechi-si-o-importanta-universitate-vid_136909.html

https://foto.agerpres.ro/?is_search=1&imageTitle=OCTAVIAN+COTESCU+-+1983

Marin Preda

Născut: 05.08.1922, Siliștea-Gumești, România

Decedat: 16.05.1980 (57 de ani), Mogoșoaia, Republica Socialistă România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar”, și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica – după numele bărbatului) și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) și Ion (Nilă). În familia celor doi soți se mai nasc: Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).

Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care și-a dat copiii la școală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară, copilul participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la școală. Dar treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei mai buni din seria sa, obținând premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).

Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avându-l ca învățător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrânețe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă”, dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzațională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire a șapte clase îl susține la Școala de centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.

La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă din cauza greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.

În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” publică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[6] Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”.

Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului Moromeții, considerat ca fiind capodopera scriitorului.

Apoi din 1952 devine redactor la revista „Viața românească”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru.

În 1960-1961, citește marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinități. În 1965 traduce împreună cu soția Eta romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. Între 1975 și 1980 locuiește în București pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia.

Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut.

Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni și a survenit în condiții oculte. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”. Marin Preda este înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

În ultimii cinci ani de viață a fost mentor și prieten literar al lui Cezar Ivănescu.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Omagierea lui Marin Preda

  • Un liceu din București îi poartă numele, Liceul Teoretic Marin Preda (București).
  • Un liceu din Odorheiu Secuiesc îi poartă numele, Liceul Marin Preda (Odorheiu Secuiesc).
  • Un liceu din Turnu Măgurele îi poartă numele, Liceul Marin Preda (Turnu Măgurele).
  • O filială a Bibliotecii Metropolitane București îi poartă numele, Filiala Marin Preda.
  • O stradă din Cluj-Napoca îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O stradă din Turda îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O stradă din Oradea îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O stradă din Mangalia îi poartă numele, strada Marin Preda.
  • O strada din Râmnicu Valcea ii poartă numele, strada Marin Preda

Numismatică

Cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Marin Preda, Banca Națională a României, la 10 august 2012, a pus în circulație, în atenția numismaților, o monedă comemorativă din argint, cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este emisă de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare. Marginea monedei este zimțată. Diametrul monedei este de 37 mm, iar masa ei este de 31,107 g. Monedele sunt ambalate individual, în capsule transparente de metacrilat, și sunt însoțite de broșuri de prezentare redactate în limba română, limba engleză și în limba franceză și de certificate de autenticitate semnate de guvernatorul B. N. R. și de casierul central al acestei instituții. Moneda are putere de circulație pe teritoriul României. Prețul de vânzare a unui exemplar al acestei monede, inclusiv capsula de metacrilat și broșura însoțitoare, este de 340 de lei.

Aversul monedei reprezintă „o compoziție concentrică, formată din titlurile celor mai cunoscute opere ale scriitorului Marin Preda; în centru, stema României, valoarea nominală 10 LEI, inscripțiile în arc de cerc ROMANIA și milesimul 2012.

Reversul monedei reprezintă portretul scriitorului Marin Preda, anii între care a trăit acesta 1922, 1980 și inscripția MARIN PREDA.

Detalii despre cum a fost văzut/ă, apreciat/ă

Citate celebre ale personalității

„Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările.” Marin Preda în Gazeta literară, nr. 3 (18 ianuarie 1968)

„Contemplarea este singurul mod de a privi, care îţi permite să înţelegi cu adevărat.” Marin Preda în Imposibila întoarcere

„Soarele parcă ne spunea: iată-mă, eu nu sunt simbolul speranţei, sunt chiar speranţa, cât timp mergeţi pe două picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, nimic încă nu e pierdut pentru voi.”

„Ce este o viaţă?… O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru salvarea lui.” Citat clasic din romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda (1980)

„Te desparţi de mai multe ori până te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic.”

„Când stai într-un loc mai mult de câţiva ani plecarea devine o smulgere care, asemeni unei plante, îţi poate fi fatală: cine îţi garantează că vei putea prinde rădăcini mai adânci în altă parte şi mai ales cine te poate asigura că nu vei da de aceeaşi lume, poate mai rea?” Marin Preda în Marele singuratic

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Preda)

„Nu întotdeauna ne simţim în paginile romanelor tot atât de bine ca pe şantier.”

(Sursa: https://jurnalul.antena3.ro/cultura/arte-vizuale/marin-preda-autorul-de-capodopere-literare-523875.html)

Citate celebre despre personalitate

„Nu l-am auzit niciodată vorbind de geniul lui şi nici făcând caz de ambiţiile sale. Era şi el un om orgolios, dar era atât de inteligent încât să nu vorbească toată ziua de orgoliile, talentul şi performanţele sale. Avea ironie şi, cum ştiţi, ironia fereşte spiritul de excesele omului biografic.” Eugen Simion critic literar

(Sursa: https://adevarul.ro/cultura/carti/romani-geniu-marin-preda-scenariile-morti-multe-semne-intrebare-1_598dea105ab6550cb8ec8b0a/index.html)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda

http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Preda

Poze:

https://adevarul.ro/locale/alexandria/misterioasa-moarte-marin-preda-s-a-inecat-propria-voma-cauza-alcoolului-fost-omorat-agentii-kgb-lichidat-securitate-1_55533e95cfbe376e35272b09/index.html

http://www.ziare.com/pitesti/stiri-life-show/marin-preda-5-august-1922-16-mai-1980-6869357

https://www.europafm.ro/marin-preda-autorul-romanelor-morometii-si-cel-mai-iubit-dintre-pamanteni/

Marin Moraru

Născut: 31.01.1937, Bucuresti, Romania

Decedat: 21.08.2016 (79 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Actorul Marin Moraru s-a născut pe 31 ianuarie 1937, în Bucureşti, într-o familie modestă.

A dat examen la Politehnică, dar a fugit la cursuri la Institutul de Teatru. N-a reuşit „din prima”, dar a fost admis ca „audient” şi a absolvit Institutul în 1961, la clasa Dinei Cocea. Rolul său de diplomă a fost Agamiţă Dandanache din « O scrisoare pierdută » de I. L. Caragiale. Actorul nu a regretat alegerea. „Aş fi fost un inginer constructor handicapat …la sufletul meu”, mărturisea actorul într-un interviu din 2010 acordat pentru Gândul.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I. L. Caragiale” în 1961, sub îndrumarea lui Dinu Cocea, Marin Moraru a jucat pe scena Teatrului Tineretului timp de trei ani, apoi la Teatrul de Comedie şi la Bulandra.

Cariera în film şi-a început-o în 1966, cu ”Haiducii”, alături de Ion Besoiu, Toma Caragiu, Amza Pellea şi Colea Răutu. Actorul a devenit foarte popular în România anilor ’70 şi ’80, când a avut roluri importante în filme regizate de Manole Marcus (”Actorul şi sălbaticii”), Dan Piţa (”Concurs”, ”Faleze de nisip”, ”Filip cel bun”), Mircea Drăgan (”Chiriţa în Iaşi”) sau Horea Popescu (”Cuibul de viespi”).

Din 1971, Marin Moraru a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, având în paralel roluri în peste 20 de filme.

Timp de şase ani, a predat actoria la IATC, carieră pe care a abandonat-o în 1980 pentru a se dedica în totalitate celei de la TNB – unde din 2002 este societar de onoare – şi de pe marele ecran.

Actorul a jucat în 24 de lungmetraje.

Printre filmele memorabile în care a jucat Marin Moraru se numără: , „Ringul”, regia Sergiu Nicolaescu, 1983, „Concurs”, regia Dan Piţa, 1982, „Faleze de nisip”, regia Dan Piţa, 1982, „Iarna bărbaţilor”, regia Mircea Moldovan, 1977, „Tufă de Veneţia”, regia Petre Bokor, 1977, „Operaţiunea Monstrul”, regia Manole Marcus, 1976, în care a jucat alături de Toma Caragiu, „Toamna bobocilor”, regia Mircea Moldovan, 1975, „Actorul şi sălbaticii”, regia Manole Marcus, 1974, „Filip cel Bun”, regia Dan Piţa, 1974, „Un comisar acuză”, regia Sergiu Nicolaescu, 1974 sau „Haiducii”, regia Dinu Cocea, 1965.

Comedia lui Victor Ion Popa „Take, Ianke şi Cadâr” montată la TNB a fost unul dintre spectacolele în care triada Marin Moraru, Gheorghe Dinică şi Radu Beligan a realizat roluri memorabile, de mare clasă. Cei trei monştri sacri ai teatrului românesc – Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică – au jucat spectacolul timp de stagiuni succesive, cu sălile pline.

Printre cele mai cunoscute roluri ale lui Moraru la TNB se numără: Doctorul – „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, (din 2006), Ştefănescu – „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco, 2003, Popa Prună – „Crimă pentru pământ” după Dinu Săraru, regia Grigore Gonţa, 2002, Take – „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, 2001, Kostiliov – „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998, Estragon – „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, regia Grigore Gonţa, 1980, Tache Farfuridi – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, regia Radu Beligan, 1979, Max – „Generoasa Fundaţie” de Antonio Buero Vallejo, regia Horea Popescu, 1978, Ianache Duduleanu – „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, regia Horea Popescu, 1977, Cezar Rapf – „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu, 1977.

Un alt rol notabil al lui Moraru a fost cel al lui Diderot – „Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot, regia David Esrig, spectacol montat la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din Bucureşti.

La Teatrul Odeon jucat între 1998 – 1999, un rol de menţionat în care a jucat actorul fiind cel a lui Titircă din comedia „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regia Mihai Măniuţiu.

Actorul a fost căsătorit timp de 52 de ani cu Lucia Popescu – Moraru, redactor muzical la postul public de radio.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Marin Moraru este un actor care a uluit lumea teatrului cu creațiile sale. Spectacole precum „D’ale carnavalului”, „Leonce și Lena”, „Nepotul lui Rameau”, „Capul de rățoi”, „Umbră”, „Troilus și Cressida”, „Ocolul pământului”, „Trei gemeni venețieni”, ori, după Revoluție, „Tache, Ianke și Cadar”, „Egoistul”, „Crimă pentru pământ” l-au avut și îl au în fruntea distribuției.

În 2002, Marin Moraru a apărut, alături de Mathieu Kassovitz, Marcel Iureş şi Horaţiu Mălăele în producţia lui Costa Gavras, ”Amen”, care a intrat în competiţia pentru Ursul de Aur la Berlin şi a câştigat premiul César pentru scenariu.

În 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) cu ocazia aniversării instituției. În același an, actorul a fost decorat de președintele României cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce.

Actorul care a făcut onoare școlii românești de teatru și film a primit în data de 2 martie 2009 premiul pentru întreaga carieră la Gala Premiilor Gopo. Aceasta reprezintă recunoașterea legitimă pe care lumea filmului de la noi o acordă contribuției importante pe care a avut-o Marin Moraru la istoria ultimelor 4 decenii de cinematografie din România.

În 2012 a primit o stea pe „Aleea Celebrităților” din București (Piața Timpului).

Premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF 2015 pentru întreaga activitate.

Detalii despre cum a fost văzut/ă, apreciat/ă

Citate celebre ale personalității

„Fericirea nu există pentru că atunci când spui sunt feiricit, ai fost deja. Nu poţi să pui mâna pe ea. Dacă ajungi să spui sunt fericit înseamnă că această constatare e trecută prin conştiinţa ta şi e lăsată în urmă, fericirea care a fost, deci nu exitsă. Totul trece. Dumnezeu ne-a lăsat cu această pierdere, adică uităm. (…) Dacă îţi propui să fii fericit, o bucăţică de fericire ajunge. (…) Fericirea mea e munca.”, mărturisea actorul într-un interviu pentru emisiunea „Profesioniştii”.

(Sursa: https://www.mediafax.ro/social/actorul-marin-moraru-a-murit-duminica-la-varsta-de-79-de-ani-video-15593019)

„Eu, stând în culise, văd exact ce şi cum a făcut actorul pe scenă. Nu am mai văzut actori care să stea în arhechin sau care să vină la repetiţiile altor colegi. Trebuie să ştiu ce fac colegii mei pentru a vedea unde mă situez eu. Dacă nu eşti curios să vezi asta, poţi să crezi că eşti Dumnezeu. Însă dacă ieşi afară şi te compari cu alţii, vezi că, de fapt, sunt foarte mulţi Dumnezei în jurul tău.”

„Femeile sunt acele surprize pe broderiile vieţii.”

„Trântorului nu îi arde de muncă, dar îi arde să fie tată.”

„Politica a început în ziua în care primul politician s-a întâlnit cu primul fraier.”

„Nu cred nici în ruptul capului în existenţa conflictului dintre generaţii şi nici nu-i înţeleg rostul. Adică, ce conflict să existe între mine şi Radu Beligan? Pentru ce? Ca să-i iau eu rolurile? Ca să joc ce joacă Beligan? Păi, ca să joc ce joacă Beligan trebuie să învăţ să ţin mâna în buzunar ca el. Nici asta nu ştiu. Trebuie să ai o anumită atitudine, caracteristică fiecăruia.”

„Nu toate poveştile au cuvinte, unele sunt formate din imagini.”

„Calmul şi răbdarea sunt căile succesului.”

„Pentru mine, culmea mizeriei este mizeria spirituală.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Moraru)

Citate celebre despre personalitate

Dacian Cioloş: „Marin Moraru a fost unul dintre actorii luminoşi care a marcat lumea teatrului şi filmului românesc decenii la rând, cum numai cei puţini, atinşi de har o pot face. Din păcate, încă o stea a scenei ne părăseşte. Rămânem fără o minte sclipitoare, un actor talentat cu un farmec aparte şi un om care a fost mereu interesat şi de viaţa cetăţii”.

Silviu Biriș: „Marin Moraru avea precizia unui ceas elvețian și este irepetabil ca actor”.

Florin Zamfirescu: „O să mi-l amintesc ca pe un mare actor, cel mai mare actor pe care l-am avut în ultima perioadă. Era un actor uriaș și pot să mai spun că pleacă fără urmași, adică (…) este unic și irepetabil. Nu poate fi nimeni ca Marinuș. Era un om de o căldură și de o cumsecădenie rar întâlnite. Nici nu mai găsești așa ceva.”

Alexandru Arşinel: „Marinuş Moraru era un actor excepţional, de geniu, cu creaţii formidabile.”

(Sursa: https://a1.ro/news/social/reactii-dupa-moartea-lui-marin-moraru-a-fost-un-coleg-un-actor-si-un-prieten-desavarsit-id518760.html)

Surse

https://www.cinemagia.ro/actori/marin-moraru-4128/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Moraru

https://www.mediafax.ro/social/actorul-marin-moraru-a-murit-duminica-la-varsta-de-79-de-ani-video-15593019

Poze:

https://adevarul.ro/cultura/teatru/de-era-trist-comicul-marin-moraru-1_59bb4ee65ab6550cb82f4925/index.html

https://www.cinemagia.ro/actori/marin-moraru-4128/

https://evz.ro/ea-este-vaduva-lui-marin-moraru-femeia-care-i-a-stat-alaturi-marelui-actor-timp-de-52-de-ani.html

Gică Petrescu

Născut: 02.04.1915, Bucuresti, Romania

Decedat: 18.06.2006 (91 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Gică Petrescu a fost un cântăreț și compozitor român de muzică ușoară și populară. De-a lungul a șapte decenii de activitate și-a construit un repertoriu remarcabil prin bogăție și diversitate.

Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, în București. Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, urmase studii superioare la Geneva (Elveția); mama își petrecuse tinerețea la Paris (Franța) și era, după mărturisirea de mai târziu a cântărețului, o bună cunoscătoare a pianului. Locuința familiei Petrescu se afla pe Calea Victoriei, la numărul 190, într-o clădire cu trei etaje.

Mama l-a învățat de mic limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii, mai întâi interpretând la pianul din casă „piese scurte, melodioase (…), ritmuri mozartiene” și apoi, în primii ani de școală, dându-i lecții de pian. În casă exista un gramofon la care tatăl asculta uneori muzică ușoară. La vârsta de 15 ani, în 1930, acesta își pierde mama în urma unei boli la stomac.

A fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soției sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susțină spectacole.

Duminică 18 iunie 2006, ora 18:00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” a fost programat și un premiu special („Cântecul e viața mea”), dedicat lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile.

Gică Petrescu a murit în dimineața lui 18 iunie 2006. Corpul său neînsuflețit a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a și fost înmormântat.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

În 1931, elev la Liceul „Gheorghe Șincai” cântă într-un ansamblu școlar, la chitară și vocal. La 15 ani urcă pentru prima dată pe scenă. La o serbare este descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio, unde a cântat cu reputatul pianist și dirijor Iulian Ghindă. În urma unei suferințe discrete, mama sa moare, lăsându-l fără cel mai bun prieten.

Gica Petrescu face doi ani la Drept, dar părăsește studiile juridice în favoarea muzicii. Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el! – îl sfătuiește tatăl său.

Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff, unde a cântat cu maestrul Fănică Luca. Atunci avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe.

În 1933 este angajat oficial ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette cântând cu Orchestra James Kok. Patronul, dl. Schwartz, îi confecționează două costume elegante pentru zi (alb) și seară (bleumarin). Avea 18 ani și cu mult curaj atacă eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfățații de public și de presă: Cristian Vasile, Titi Botez sau Jean Moscopol.

În 1936 tatăl său, Dumitru Petrescu, este imobilizat la pat de paralizie. Gică rămâne unica sursă financiară. Are 21 de ani. Apt de serviciu militar, este recrutat la Regimentul I – Vânători de gardă, de decazarmat. Figurează în programele de Radio.

În 1937 numele Gică Petrescu se impune tot mai mult. Afișele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunță cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrimi.

Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master’s Voice, producători celebri în epocă. Întâlnirea cu marele muzician Dinu Șerbănescu e decisivă profesional. Descoperă că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani revine la numele Gică Petrescu.

În 1934 în România ia ființă Casa de discuri și fabrica Electrecord. Din 1938, Gică Petrescu va colabora decenii la rând, înregistrând cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare și cântece de petrecere.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În 1939 este invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări. Se cânta și se dansa pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston. Șlagărele la modă, pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His Master’s Voice, Electrecord, erau pe buzele tuturor, pentru textele publicate în broșuri se vindeau o dată cu discul. Gică Petrescu a fost succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

În 1940-1944 cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy. O dată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străulești. Aleargă zilnic între regiment, Radio pentru Ora răniților, concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți.

Este anunțat uneori cu grad militar „fruntașul Gică Petrescu” alături de Antonescu Trestian, Silly Popescu, Nae Roman, Titi Botez și marele Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic (în clădirea actualului TESS) alături de H. Nicolaide și o pleiadă întreagă de compozitori, textieri și cântăreti. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacole „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (cu aluzii politice) îi sporesc popularitatea în țară. Cântă în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman și alături de pianistul Gaston Ursu. Este angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra” și apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece, care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de azi.

În 1946, la barul-gradină „Arizona”, s-a introdus ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară vine ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, dar… l-a entuziasmat și emoționat cu cântecele La margine de București, Suflet candriu de papugiu și Costică, Costică. Menuhin l-a bisat îndelung, așa că acesta i-a cântat de trei ori pe Costică… În același an intră în atenția autorităților, deoarece poliția îl reclama la Ministerul Culturii pentru ca repertoriul său conține cântece occidentale. În 1953 cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului” de la București, la Teatrul Savoy, are loc „Concertul popoarelor”. Gică Petrescu cântă, cu mare succes piese în cateva limbi străine, multe din repertoriul Yves Montand.

În 1956-1959 „Concertul popoarelor” trece Nistrul, într-un lung turneu în Uniunea Sovietică, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian etc. Rămâne credincios Teatrului de revista „Constantin Tănase” la sălile Savoy și Victoriei 174, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu.

În 1965-1967 acesta are cel mai important turneu – doua luni în Franța la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate în asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediții.[6] În perioada anilor 1966-1971 înregistrează la Electrecord șlagărele care l-au făcut celebru (ex: Căsuța noastră, Of, of, of măi șprițule, Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă, Uite-așa aș vrea să mor sau Du-mă acasă măi tramvai.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

În 1993-1995 apare cartea biografică Viața și cântecele lui Gică Petrescu, scrisă de compozitorul și muzicologul George Sbârcea zis și Claude Romano, având ca bază de documentare caietele și albumele, afișele și fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului.

La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Orchestrații noi, înregistrări noi într-un studiou digital. Și-a uimit colaboratorii cu seriozitatea și vitalitatea lui, devenite proverbiale. Neavând nevoie de repetiții, a strâns multe piese dintr-o bucată, preocupat ca vocea să fie bine. CD-urile s-au vandut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare, fiecare.

În 2003, pe 5 mai primește la Palatul Cotroceni „Steaua României în grad de cavaler”, distincție înmânată de Ion Iliescu, președintele în exercițiu al României. În 2004-2005 apare tot mai rar în public. Bolnav, se auto-izolează într-o singurătate în care admite doar 4-5 prieteni foarte apropiați. Îi lipsesc scena și respirația vie a publicului. Presa de scandal îi pândește ușa și ferestrele apartamentului.

În 2006, Marius Tucă îi dedică în Jurnalul Național (februarie) o Ediție de colecție, realizată de Dana Andronie. Un admirabil demers jurnalistic de substanță, care conturează, în premieră, viața și cariera celui mai mare cântăreț român din toate timpurile, cu mărturii la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe. Semnează: compozitorii, textierii, cântăreții, realizatorii TV și radio, artiștii de revistă, oameni politici, admiratori, vecini de bloc, oameni simpli din piețe și magazine, melomani de toate vârstele. Alte patru ediții speciale îi vor fi dedicate în anii următori alături de doua CD-uri Best of.

Succese în carieră

În 1982-1987 participă la „Festivalul Crizantema de aur”, de la Târgoviște. Realizatoarea TV Florentina Satmari îi propune un recital. Alături de trupa lui George Carabulea, la 74 de ani, Gică dă măsura talentului, dovedind o excepțională știință a artei interpretative muzicale și actoricești. Recitalul rămâne una dintre cele mai valoroase secvențe din Arhiva TVR.

La Teatrul Constantin Tănase, are loc în premieră premiera Nimic despre elefanți. Acest spectacol a fost scris special pentru doi protagoniști: Gică Petrescu (în prag de 70 de ani) și Nicu Constantin. Spectacolul s-a jucat doi ani consecutiv cu casa închisă. Gică alături de Nicu Constantin a interpretat cuplete pline de haz și melodii cunoscute românești. Aceasta va rămâne o demonstrație unicat de vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public.

Premii si distinctii

  • Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.[12]
  • Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a – 1968[13]
  • Premiul discului – Electrecord – 1968
  • Ordinul național Steaua României în grad de cavaler – pentru îndelungata și prodicioasa carieră artistică – Cotroceni – 2003
  • Diploma de excelență „Muzica e viața mea” – TVR – 1999
  • „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III” – Radiodifuziunea Română – 2001
  • Life Time Award – MTV Romanian Music Awards – 2004
  • Premiul special „Cântecul e viața mea” – Radiodifuziunea Română – 2005
  • Zeci de alte premii la diferite Festivaluri și evenimente culturale românești
  • Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III”.

Luni, 5 mai 2003, în cadrul unei ceremonii desfășurată la Palatul Cotroceni, Președintele României, Ion Iliescu, i-a acordat maestrului Gică Petrescu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 88 de ani, pentru îndelungata și prodigioasa carieră artistică pusă în slujba cântecului românesc, prin care a încântat sufletele a numeroase generații.

Citate celebre ale personalității

„Mă rog la Dumnezeu să rămân în viaţă. El este cel mai mare ajutor al omului.”

„Eu iubesc Bucureştiul şi acuma – şi să sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, care este cel mai mare care poate să ne ajute, să nu fie cutremur, să fie pace şi să fim sănătoşi… şi Bucureştiul meu iubit.”

„Am iubit muzica toată viaţa mea.”

„Dacă scap de nicotină, doctorul mi-a spus că pământul o să mă ţină 10 ani în plus.”

„Mă rog la Dumnezeu să mai fiu în viaţă pentru că eu, anul trecut, am aniversat 90 de ani. Şi mă rog să le mai placă oamenilor imprimările pe care le-am făcut.”

„N-am făcut compromisuri – şi vreau să vă spun că m-a atins la un moment dat că pe lângă romanţe, tangouri, îmi place şi un cântec de petrecere – de altfel este normal, românul îşi spune aleanul într-o romanţă sau o doină şi când se simte bine, vrea un cântec de petrecere şi la un moment dat mi s-a interzis să mai cânt aceste cântece de petrecere… dar cum era să cânt „dă-i cu munca până la ziuă” în loc să cânt „dă-i cu şpriţul până la ziuă”?”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Gic%E3+Petrescu)

Citate celebre despre personalitate

„Gică Petrescu este cântărețul care a îndulcit sufletul și mintea și viața a zeci de milioane de români. Socotesc c-a fost un privilegiu că am apărut împreună pe același afiș, pe aceeași scenă. Nimeni nu dormea atunci când Gică și Florin Piersic, aflați în turneu, aveau spectacol în vreun oraș al Israelului. Am avut o mare dragoste un cult pentru «Nea Gică», acest Chevalier și acest Sinatra al nostru al românilor.”

—Florin Piersic – actor.

„Era cumpătat pentru că știa cum să-și respecte publicul. Era jovial, bun, fin, elegant, combina toate superlativele. Un model de conduită, un mit, o emblemă pentru români, o legendă”

—Benone Sinulescu – cântăreț.

„A fost un mare om și un mare Român. Dumnezeu i-a pus pe chip un zâmbet atrăgător și har în glas…Nu putea să cânte fără o melodie, fără ceva care să pătrundă în suflet. M-a făcut fericit cântând cântecele mele…A reușit să le dea o savoare aparte, trăinicie și viață lungă. Mitul Gică Petrescu se confundă cu bucuria muzicii…”

—Temistocle Popa – compozitor.

„N-a avut nevoie de instituții ca să existe, pentru că a fost el însuși o instituție. El a reprezentat spiritul interbelic al Bucureștiului – timpul de aur al muzicii românești – conservat și adus, intact, până în zilele noastre. Reprezintă muzica și parfumul acelui univers de patrimoniu, rămas captiv și viu în vocea sa.”

—Miron Manega – ziarist.

„Așa am început eu să cânt, ascultându-l pe Nea Gică. În ’64 am avut prima dată onoarea să fiu alături de el pe scenă. A fost cel mai cunoscut artist român, cântăreț și un strălucit actor de revistă. Marca Gică Petrescu înseamnă succesul asigurat. Singurul care a ajuns «Artist Emerit». Emeriți au fost mai mulți: mari cântăreți și actori din teatre, dar ca artist de revistă, Gică a fost singurul… emerit!”

—Alexandru Arșinel – actor.

„De când mă știu pe lume, Gică a fost «Maestrul». Era o celebritate, de la 20 de ani! Marele cântăreț, a fost și un excelent artist de revistă… Am jucat alături de el pe scenă în numeroase spectacole și turnee. Din scena nu ieșea cu pași normali, călca sacadat; publicul prindea mișcarea și aplauda în ritmul pașilor săi.

Cânta multe cântece de pahar, dar în viață era foarte cumpătat. Nu a agreat niciodată viața dezordonată a boemei interbelice. Soțul meu, Puisor Maximilian, i-a scris multe texte. Din clipa în care i se încredința o piesă, Gică nu mai avea liniște! Ne suna în fiecare dimineață, pentru ca totul să iasă perfect”

—Stela Popescu – actriță.

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gic%C4%83_Petrescu

Poze:

https://www.libertatea.ro/monden/cum-isi-ascundea-gica-petrescu-adevarata-varsta-avea-doua-pasapoarte-unul-fals-1985881

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/secretele-lui-gica

https://www.libertatea.ro/monden/cum-isi-ascundea-gica-petrescu-adevarata-varsta-avea-doua-pasapoarte-unul-fals-1985881

Dan Puric

Născut: 12.02.1959

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Dan Puric este un actor, eseist, autor și regizor de teatru român. Spectacolele sale – Toujours l’amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote – au fost reprezentate în mai multe țări. În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

„Rapsodul bucuriei” și „ortodoxul îmbisericit mărturisitor”, cum e numit Dan Puric în prefața unei cărți al cărei autor este, s-a născut la Buzău, dar a copilărit la Nehoiu. Până într-un punct, viața lui Dan Puric nu a avut nimic spectaculos. A plecat din Nehoiu la București, unde a făcut liceul „Nicolae Tonitza”. Avea talent la desen, dar el voia să facă teatru. A dat prima oară la Academia de Teatru și Film și a picat. Avea 18 ani și s-a angajat ipsosar pe un șantier din București. După un an, a mai încercat o dată la Teatru. De aceasta dată, eșecul l-a trimis în armată, unde și-a petrecut 18 luni din viață. Întors din militărie, a reușit să intre la Teatru, în clasa lui Dem Rădulescu. În 1985 și-a luat licența și a fost repartizat la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. A rămas acolo până în 1988, când s-a mutat în București, la Teatrul National I.L. Caragiale, unde are spectacole și astăzi.

Viața profesională/artistic – Unde, când și cum a debutat

De-a lungul timpului a interpretat roluri prime în piese de Aristofan, Shakespeare, Goldoni, Chase, Harwood, Marivaux, Gogol, Caragiale, Eminescu, Blaga și alții.

Totodată, a regizat filme și secvente publicitare pentru televiziune la Lausanne – Elveția, atracția sa către pantomimă concretizându-se în spectacole prezentate în regie proprie pe scenele teatrelor din Botoșani și București, dar și la Centrul Cultural European, fiind aplaudat deopotrivă la Viena, Novi Sad, Veneția, Budapesta, New York, Chicago, Toronto, Montreal. De asemenea, a susținut rolul principal într-un film co-producție romano – sârbă în regia Mariei Marek.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În arta lui Dan Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în mișcare armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat și fermecat. Artistul are în el ceva fantastic, o forță ce contaminează și care ne obligă să descoperim esența însăși a spiritului și a artei, exprimată prin gest. Dan Puric a promovat în calitatea sa de regizor un spectacol de teatru total, o sinteză a artelor dansului, costumului și mimicii, care amintește experimentele din perioada interbelică a marelui regizor francez Jean-Louis Barrault și teoria supramarionetei.

În 2008 a publicat cartea „Cine suntem, sau despre taina identității personale și comunitare traită și exprimată în și prin persoana autorului”, în care vorbește despre apropierea sa de creștinism și despre pierderea identității neamului românesc, iar în 2009 a lansat „Omul Frumos”.

Din 2001 este societar al Teatrului National București, activitatea sa fiind încununată cu Premiul I la Festivalul de Film – Costinești (1987), Premiul special la Festivalul Pantomimei – St. Croix, Premiul pe 1996 la Chicago Artists International Program, Premiul „Constantin Tănase” la Festivalul Umorului,  Premiul UNITER conferit de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru (1999) Premiul „pentru performanță în teatrul non – verbal”, Marele Premiu al Fundației Anastasia (2002), și altele. Din decembrie 2004 este societar de onoare al Teatrului Național.

În 2000 i s-a conferit Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.

În anul 2008 a ţinut o predică, Predica la Duminica celor 10 leproși, la Mănăstirea Petru Vodă.

A fost casatorit cu Carmen Ungureanu și are un fiu cu ea, însă au divorţat și s-a recăsătorit de curând.

Detalii despre cum a fost văzut/ă, apreciat/ă

Nominalizări și premii

  • Crucea Casei Regale a României înmânată de Majestatea Sa, Regele Mihai al României, 2009
  • Marele Premiu la cea de-a 8-a ediție a Festivalului Internațional de Monodramă din Bitola, Macedonia, 2006
  • Premiul de excelență pentru „Maestru al teatrului românesc, ambasador al spiritului poporului român, folosind tăcerea ca limbaj universal”, acordat de firma olandeză Den Braven, 2006
  • Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române pentru realizările din cinema și teatru (2003)
  • Premiul UNITER pentru teatru non-verbal, 2003
  • Marele Premiu UNESCO pentru dezvoltare culturală – pentru promovarea artei scenice românești în străinătate (modalități de exprimare scenică), 2002
  • Marele Premiu al Fundației „Anastasia”, 2002
  • Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler – pentru servicii excepționale în cultură, 2000
  • Premiul UNITER acordat de Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru pentru spectacolul Toujours l’amour, 1999
  • Premiul pentru Teatru de Pantomimă acordat de secția română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – Fundația Teatrul XXI, 1997
  • Premiul „Constantin Tănase” la Festivalul Umorului pentru rolul principal din Omul care a văzut moartea, 1997
  • Premiul I la Festivalul de Film de la Costinești pentru spectacolul de pantomimă Jocul, 1987

Citate celebre ale personalității

„Cred că nu există bucurie mai mare decât când vezi că laşi în urma ta nu un spectacol, nu o regie, ci o stare, o bucurie.”

(Sursa: https://www.mediafax.ro/cultura-media/dan-puric-aniversat-printr-un-spectacol-si-un-album-3908758)

„Căci ce este, în fond, prietenia, dacă nu acel minunat privilegiu al sufletului în care adevărul se poate odihni.”

„Ştiţi cum se zice: distanţa, pentru dragoste, este ca vântul pentru foc. Dacă dragostea e mare, o înteţeşte. Dacă nu, o stinge.”

„Cultura nu mântuie. Cel mult, amână. Specia nu are prieten, ci concurent! Iar specia culturală, oricât de rafinată ar fi, n-are nimic de a face cu spiritul creştin.”

„Simplitatea este un privilegiu.”

„Cât de stupidă e ordinea făcută de om şi cât de frumoasă este viaţa făcută de Dumnezeu!”

„Prin suferinţă asumată jertfelnic şi prin rugăciune cu lacrimi, omul frumos românesc a transformat temniţele în mânăstiri.”

(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Dan+Puric)

Citate celebre despre personalitate

Surse

http://istoria.md/articol/970/Dan_Puric,_biografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Puric

Victor Rebengiuc

Născut: 10.02.1933, București, România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine)

Primii ani

Născut în București, Rebengiuc a crescut într-o familie modestă. După ce părinții lui s-au separat când Rebengiuc avea trei ani, el și fratele său mai mic au fost crescuți de bunicii lor materni. A crescut în perimetrul orașului, în cartierele oamenilor cu venituri mici și, așa cum își amintește, familia sa fiind nevoită să schimbe mai multe locuințe din motive financiare. Ei au locuit în Dristor, apoi în Chiajna, Rahova, Dealul Spirii și, în cele din urmă, în nordul Bucureștiului. Tatăl său, Gheorghe, pe care cei doi fii i-a întâlnit rar, a fost ucis în al Doilea Război Mondial, și a murit în Bătălia de la Stalingrad, în 1942. Victor și fratele său au primit ulterior o pensie. Mama sa a lucrat ca funcționar și, chiar înainte de pensionare, era angajată a Ministerului Transporturilor. Rebengiuc consideră că și-a dobîndit calitățile actoricești pe cale genetică, de la tatăl său. El a menționat într-un interviu: „Am fost îndurerat de absența tatălui meu și, într-un fel, m-am simțit mereu ca și cum ar fi ceva lipsit, deși legătura dintre noi nu era puternică.”

Victor Rebengiuc și-a terminat studiile secundare la Liceul Militar, o școală căreia îi este recunoscător pentru că a insuflat în el un sentiment de disciplină.După o perioadă de colaborare cu o trupă de amatori din zona Vitan,[9] Rebengiuc a intrat la Institutul de Teatru, la clasa Aura Buzescu, actriță care, alături de Clody Bertola, i-a inspirat tehnica de actorie.Printre artiștii care l-au modelat, Rebengiuc amintește și actorii sovietici Mihail Jarov și Ruben Simonov, ale căror interpretări în filme el le-a urmărit îndeaproape, și colegul său mai mare, actorul Radu Beligan: „Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. […] Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.”

A absolvit în 1956, iar după un stadiu de șase luni la Teatrul Național din Craiova, s-a întors la București, stabilindu-se în vecinătatea Grădinilor Cișmigiu și începând lucrul la Bulandra. Rebengiuc era la acea vreme într-o relație cu actrița Anca Verești, cu care s-a căsătorit în 1960, divorțând cinci ani mai târziu.

Primul rol de teatru al lui Rebengiuc a fost Biff în piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller în regia lui Dinu Negreanu, despre care, mai târziu, actorul își amintește că era netalentat și promovat din motive politice. De asemenea, el povestește că pregătirea pentru acest rol a făcut-o cu Liviu Ciulei, acest lucru fiind unul dintre puținele aspecte pozitive ale producției. În același timp, a început o colaborare cu Teatrul Mic și cu regizorul Radu Penciulescu, fiind împreună cu actorii Leopoldina Bălănuță, George Constantin și Olga Tudorache, unul dintre primii actori care au participat la proiect. Rebengiuc a apărut în mai multe producții experimentale ale lui Penciulescu: Doi pe un balansoar de William Gibson, Tango de Sławomir Mrożek și Richard al II-lea de William Shakespeare. Criticul de teatru Simona Chițan a văzut colaborarea ca un aspect al liberalizării după anii realismului socialist: „Penciulescu și Rebengiuc au deschis astfel […] o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puși în scenă autori moderni la vremea respectivă.”

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Rebengiuc a debutat în cinematografe în 1956 cu filmul Mîndrie și a continuat cu roluri minore în mai multe filme, inclusiv Furtuna din 1960, adaptată de Andrei Blaierdupă o lucrare a lui Titus Popovici, Poveste sentimentală a lui Iulian Mihu (după Horia Lovinescu) și Darclée, povestea biografică a cântăreței de operă Hariclea Darclée. În 1965, Victor Rebengiuc îl interpretează pe Apostol Bologa, personajul central din filmul lui Ciulei Pădurea spânzuraților (adaptare după romanul omonim a lui Liviu Rebreanu). Filmul a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes,și a fost primit cu ovații în picioare la Festivalul de Film de la Acapulco din Mexic.

S-a îndrăgostit de actrița Mariana Mihuț, cu care s-a căsătorit în 1965. Ei au un fiu, Tudor, născut în 1975, care a ajuns un arhitect cunoscut

De când a devenit cunoscut publicului, Rebengiuc s-a consacrat drept unul dintre principalii actori ai generației sale și a câștigat laude atât pentru tehnica sa, cât și pentru abilitățile sale naturale. Filosoful Andrei Pleșu a scris despre el următoarele: „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul „artistului”. Singurul „semnal” al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicția tranșantă, atenția înnăscută față de limpezimea emisiei vocale și a mesajului. Și nu e vorba de afectarea obișnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostația virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor și pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr […] și dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc.”

Actorul recunoaște că are o teamă de improvizație și povestește că s-a pregătit intens pentru fiecare dintre rolurile sale. Colaborând cu importanți regizori de scenă precum Ciulei, Cătălina Buzoianu și Andrei Șerban, Rebengiuc a câștigat faimă pentru performanțele sale în adaptările pieselor de teatru shakespeariene (Orlando în Cum vă place, Brutus în Iulius Caesar, rolul principal în Richard al II-lea) ca și în cele ale lui Henrik Ibsen (Bernick în Stâlpii societății și personajul principal din Rosmersholm), Anton Cehov (Mihail Lvovici Astroff în Unchiul Vania), Oscar Wilde (Jack în Importanta de a fi onest), Eugene O’Neill (Lungul drum al zilei catre noapte, Luna pentru cei dezmoșteniți) și Tennessee Williams (Stanley Kowalski în Un tramvai numit dorință).Înainte ca Penciulescu să plece în Suedia, el și Rebengiuc au lucrat și la versiunea Bulandra a piesei Vicarul de Rolf Hochhuth.

După debutul său în cinematografie, Rebengiuc a devenit o prezență regulată pe ecran. Următorul său film a fost Nay-dalgata nosht din 1967, de regizorul bulgar Vulo Radev, unde a jucat alături de Nevena Kokanova ca prizonier britanic. Doi ani mai târziu, sub conducerea lui Mihai Iacob, Rebengiuc a jucat în Castelul condamnaților. La sfârșitul anilor 1960 și 1970 a fost prezent în două adaptări pe ecran după lucrările scriitorului clasic român Ion Luca Caragiale (Cadou și O scrisoare pierdută). În 1972 și 1973, el a jucat două adaptări după scrierile lui Titus Popovici: Conspirația și Departe de Tipperary. De asemenea, în 1973, a apărut în filmul Dimitrie Cantemirîn regia lui Gheorghe Vitanidis și, în anul următor, a avut unul dintre rolurile principalele în Zidul lui Constantin Vaeni. Rebengiuc a avut, de asemenea, rolul pricipal în 1976 în Tănase Scatiu (o adaptare a ciclului literar „Comăneștenilor” lui Duiliu Zamfirescu), care a fost prima sa colaborare cu regizorul Dan Pița. Doi ani mai târziu, el a apărut în Cianura și picătura de ploaie a lui Manole Marcus, în Buzduganul cu trei peceți de Vaeni și Profetul, aurul și ardelenii de Dan Pița. În 1979 a fost distribuit în Un om în loden, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

La sfârșitul anilor ’70, Rebengiuc a trebuit să apară și într-o serie de producții de film pe care le recunoaște că erau de o calitate scăzută și că, în principal, erau pline de principiile ideologice noi impuse de regimul comunist și de președintele Nicolae Ceaușescu (vezi Tezele din iulie). De exemplu, el citează Buzduganul cu trei peceți, unde a portretizat personajul principal, Mihai Viteazul. Din filmele comuniste bazate pe viața lui Mihai, Rebengiuc spune: „Mihai Viteazul era însuși Ceaușescu cu barbă, mustață și cușmă și ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceaușescu”. Rebengiuc spune că nu are nici un regret că nu a fost invitat să joace în filme similare regizate de Sergiu Nicolaescu

El recunoaște că a reușit să scape de majoritatea altor forme de susținere a cultului personalității liderului comunist, dar indică faptul că, fără permisiunea lui, mai multe dintre spectacolele sale au fost luate în considerare la concursuri în cadrul festivalurilor comuniste și că i-au fost trimise o serie de diplome pentru diferitele sale roluri. Își amintește că a refuzat să participe la festivalul Cântarea României, o formă cvasi-obligatorie la nivel național de competiție socialistă în domeniul artelor: „Nu am putut și am spus nu, domnule. [Au spus:] «Păi, dacă nu te duci te dăm afară.» Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.”

În anii ’80 a avut mai multe roluri în producțiile românești, începând cu filmul lui Pintilie din 1981 De ce trag clopotele, Mitică?, unde a jucat rolul Pampon, unul din rolurile principale, în timp ce soția lui, Mihuț, a fost distribuită ca iubita lui Pampon, Mița Baston. Pintilie, care a planificat producția de-a lungul câtorva ani, a povestit mai târziu că intenționa să-l distribuie pe Toma Caragiu în rolul lui Pampon și chiar a vorbit cu actorul înaintea de moartea acestuia în cutremurul din 1977. Deși acțiunea filmului se petrecea în timpul Belle Époque, și se baza pe piesa lui Caragiale, atmosfera sumbră a filmului și tonul ireverențios făceau aluzie la realitățile României comuniste, lucru care a determinat interzicerea lui înainte de premieră.Cooperarea dintre actor și regizor a cimentat prietenia lor: Rebengiuc îl numește pe Pintile „un mare regizor” și declară că îl iubește „ca pe un frate”.

După sfârșitul comunismului, Rebengiuc a continuat să acționeze în producțiile cinematografice. În 1992, el a jucat ca primar al satului în filmul premiat al lui Pinilie, Balanța, rol pe care îl „mic, dar consistent”.Replica sa din film „americanii sunt cei mai proști oameni din lume” este amintită ca o reflecție ironică a naționalismuluifiind recuperat în discursul comunist și anti-capitalist.

În anul următor, el a fost în distribuția Cel mai iubit dintre pământeni, o altă adaptare după Marin Preda. Cel de-al doilea film al lui Pintilie cu Rebengiuc în rol principal, drama Prea târziu, a fost nominalizată la Palme d’Or; filmul vorbește despre nereușitele justiției din România postcomunistă iar Rebengiuc a jucat rolul lui Picior de Elefant. În 1997, el a jucat în Omul zilei, bazat pe un scenariu de Radu F. Alexandru, iar în 1999, alături de actori maghiari și români, a jucat în filmul lui Gábor Tompa, Apărarea chineză. De asemenea, Rebengiuc a jucat în rolul Grigore Cafanu în filmul lui Pintilie Terminus Paradis (1998), premiat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Veneția.

El a fost, de asemenea, sporadic prezent pe scenă la Bulandra, și a declarat că nu a fost interesat să joace în teatru experimental, indicând faptul că nu se potrivea cu gustul său. Între 1990 și 1996 a fost rectorul Institutului de Teatru.Vorbind în 2005, el a spus că obiectivul său final este de a fi „un mare actor”, declarând că asta implică „să joc un rol și să nu am nimic să-mi reproșez după aceea. Să joc fără nici o pată, fără greșeală, asta mă face să continui”

Rebengiuc a apărut, de asemenea, în prima sa producție majoră de televiziune, Tandrețea lăcustelor, adaptată de Dan Necșulea după un scenariu de Eugene Pretorian și difuzată de TVR1 în 2003. A ilustrat viețile oamenilor bogați și puternici după Revoluție, care își investesc energiile în subminarea pozițiilor celorlalți. În acelasi an, el a colaborat din nou cu Pintilie, jucand cu Răzvan Vasilescu în Niki si Flo, jucându-l pe colonelul Niki Ardelean. Personajul său, este descris de însuși Rebengiuc, ca fiind „un om modest, dar care își cunoaște propria valoare” este exasperat de intruziunea continuă a lui Flo în viața sa și, în cele din urmă, se oprește la crimă.[9] Rebengiuc spune că lucrul cu scenaristul Cristi Puiu l-a impresionat.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Premii

  • 1976: Premiul ACIN pentru interpretare masculină în Tănase Scatiu
  • 1987: Premiul ACIN pentru interpretare masculină în Moromeții și Pădureanca
  • 1988: Premiul Costinești pentru interpretare masculină în Moromeții
  • 1992: Premiul UCIN pentru interpretare masculină în rol secundar în Balanța
  • 2003: Premiul UNITER pentru întreaga activitate
  • 2004: Premiul de Excelență acordat de TIFF
  • 2004: Premiul special al juriului de scurtmetraj Anonimul pentru Un cartuș de Kent și un pachet de cafea și Boborul
  • 2009: Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în spectacolul Moartea unui comis voiajor
  • 2010: Premiul TIFF pentru cea mai buna interpretare în Medalia de onoare
  • 2010: Premiul UCIN pentru interpretare masculină în Medalia de onoare
  • 2011: Premiul Gopo Cel mai bun actor în rol principal pentru Medalia de onoare
  • 2013: Trofeul UCIN 50 de ani
  • 2014: Premiul de Excelență acordat de UNITER, 2014
  • 2014: Premiul Gopo Cel mai bun actor în rol principal pentru Câinele Japonez
  • 2014: Trofeul de excelență la Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj
  • 2015: Premiul Academic acordat de UCIN
  • 2017: Premiat pentru ”Talent și verticalitate”, la Gala News.ro
  • 2018: Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în spectacolul Regele moare

Distincții

  • A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
  • 2008: Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografie (UNATC).
  • La 18 octombrie 2017 a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler.
  • Decorația „Nihil Sine Deo” din partea regelui Mihai I

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Cu echipa de la Bulandra, el a fost distribuit în rolul Tatăl din Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui Liviu Ciulei. Rebengiuc a fost lăudat de criticul Valentin Dumitrescu că „acoperă printr-o prestație remarcabilă gama de tragic-grotesc și mit decanonizat al unei condiții insurmontabile”.Rebengiuc a jucat într-o altă producție a lui Pintilie, Tertium non datur (pe baza unei povestiri a lui Vasile Voiculescu), jucând rolul Generalului. A colaborat cu Kordonsky la alte trei producții de scenă: Căsătoria după Nikolai Gogol, Conu’ Leonida față cu reacțiunea după Ion Luca Caragiale, care a fost prezentată doar o singură dată, în timpul unei festivități UNESCO la Bușteni, și Inimă de câine după Mihail Bulgakov, unde era Preobrazhenski. Această ultimă piesă a fost prezentată și a avut suces la Teatrul József Katona din Budapesta în toamna anului 2007. Rebengiuc și-a reluat activitatea în producțiile de televiziune, apărând în scurte seriale La Urgență(difuzat de TVR 1 în 2006-2007), și în mai multe episoade la Pro TV în Cu un pas înainte.

La începutul anului 2008, a fost Willy Loman în producția Bulandra Moartea unui comis voiajor (regia Felix Alexa) A apărut din nou alături de Mihuț, care a interpretat-o pe Linda, în ceea ce a fost anunțat ca fiind revenirea sa în lumea teatrului. În timpul acelei perioade, Rebengiuc, împreună cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru, a primit titlul de Doctor honoris causa de la Institutul de Teatru.

În perioada 2007-2008, Rebengiuc a fost distribuit în două filme: După EA și Nunta mută, producția de debut a prietenului și colegului său Horațiu Mălăele. De asemenea, a lansat o versiune audiobook a lui Lev Tolstoi „Moartea lui Ivan Ilici”. În februarie, chiar înainte ca actorul să împlinească 75 de ani, jurnaliștii Simona Chițan și Mihaela Michailov au publicat De-a dreptul Victor Rebengiuc, o carte dedicată carierei sale actoricești, editată de Humanitas. Rebengiuc, care a discutat despre credința sa creștină în interviuri, a început să aplice măiestria sa ca actor la difuzarea religioasă, cu citiri ale Psalmilor.

Performanța sa în rolul Willy Loman a fost răsplătită cu un alt premiu UNITER în aprilie 2009. În același an, Rebengiuc a apărut în filmul lui Călin Netzer, Medalia de onoare, iar interpretarea sa ca erou de război fără voie a fost premiată la Festivalul de Film de la Torino și la Festivalul Internațional de Film de la Salonic. Rolul i-a adus un alt premiu pentru cel mai bun actor masculin la Festivalul de Film Transilvania, ediția 2010, unde a fost invitat de onoare. În octombrie 2010, a primit premiul Prometheus Opera Omnia pentru performanță artistică, acordat de Fundația Anonimul.

S-a angajat într-o colaborare cu Teatrul Național București (TNB), în rolul Joe Keller în Toți fiii mei de Arthur Miller în regia lui Caramitru. Criticul de teatru Silvia Dumitrache, care a numit spectacolul „plin de viață și dinamică, tensionat și tulburător”, subliniază faptul că Rebengiuc a creat un portret „destul de pozitiv” al unui rol negativ, servind pentru a arunca „o lumină și mai tragică asupra piesei”. Rebengiuc a fost, de asemenea, liderul unei alte producții TNB, Legenda Marelui Inchizitor, adaptată de Radu Penciulescu după parabola eponimă a lui Feodor Dostoievski.Criticul Dan Boicea, care a menționat că producția se bazează pe monologurile lui Rebengiuc, a susținut de asemenea: „Rebengiuc nu exagerează cu nimic, e pasional prin blândețe, e ritos prin felul în care își menajează energia, arătând că are rezerve de atac și arme ascunse. Nu răbufnește la climax, deși ar fi putut să cadă în acest păcat.”

În 2011 a fost al doilea actor după Florin Piersic care a primit o stea pe „Walk of Fame” din București.

Citate celebre ale personalității

„Întotdeauna am furat meserie, încă din Institut am avut mari actori pe care i-am urmărit – mamă, ce pleiadă de actori erau când eram eu student! Doamna Buzescu, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Storin, Vraca, Mimi Botta, Marieta Deculescu, Sonia Cruceru, Beligan, Birlic – o nebunie, aveai ce să furi de la ei!”

„Cu timpul am descoperit cum te poţi apropia de un rol, cum îl citeşti foarte bine de mai multe ori, vezi cine este el în economia piesei, pe cine iubeşte din piesă dintre partenerii lui, pe cine urăşte, cui arată că-l iubeşte, cui nu-i arată că-l iubeşte dar îl iubeşte totuşi, mă rog, sunt o mulţime de lucruri care construiesc un personaj şi trebuie să te ocupi de ele.”

„Un copil are nevoie să ştie că părinţii îi sunt aproape şi că, oricât de greu i-ar fi, ei sunt lângă el.”

„Liviu Ciulei e parte din mine.”

„Am probat asta în meseria mea şi stiu că omul are rezerve în el, deci aştept acel imbold care să scoată din mine încă ceva nou, ceva care să mă ducă mai departe, care să mă ridice cu o treaptă mai sus decât sunt în momentul de faţă!”

„Teatrul e un microb, pe care dacă l-ai căpătat, nu-l mai poţi lepăda. Teatrul are limba lui… „Nu te iubi pe tine în artă, iubeşte arta din tine”… trebuie să munceşti mult, ani şi ani, şi să nu te laşi niciodată ameţit de succes… viaţa e muncă… să ajungi la culmea gândului înalt în spirit… să devii un actor-total, un actor foarte mare…” Victor Rebengiuc în Almanah ”Convorbiri literare” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Victor+Rebengiuc)

Surse

https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Rebengiuc

Toma Caragiu

Născut: 21.08.1925, Argos Orestiko, Grecia

Decedat: 04.03.1977 (51 de ani), București, R.S. România

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Toma Caragiu a fost un actor român cu activitate bogată în teatru, TV și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975).

S-a născut la 21 august 1925 într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir. Familia Caragiu se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului 144. Toma este elev în clasa a opta la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Actorul va declara mai târziu:

„…am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.” —Toma Caragiu

După primii ani de viață petrecuți în Grecia, Toma se refugiază împreună cu familia (mama, tata și cele două surori mai mici, Matilda și Geta) în Cadrilater, pe atunci în România. După o serie de peregrinări, se stabilesc în Ploiești, unde Toma termină liceul.

Se căsătorește în 1952 cu o colegă de teatru, Maria Bondar (alintată „Bebe”), dar căsnicia nu este dintre cele mai fericite. Divorțul are loc în 1962, nu înainte de adoptarea unei fetițe de 3 ani, viitoarea Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu va urma cariera artistică a tatălui (ea declara într-un interviu din 2007: „nu am talentul lui, cultura lui, nici măcar nu-i continui meseria”,) dar va beneficia de drepturi de autor după tatăl său.

În 1963 are loc căsătoria cu Elena Bichman (n. 1937, București), tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim. Se pare că nici această căsnicie nu a fost dintre cele mai fericite, posibil datorită temperamentului mai aventuros al actriței. După tragica moarte a artistului, Elena Caragiu (familiar „Mimi”) părăsește în 1977 țara și se stabilește în Statele Unite ale Americii, continuîndu-și viața recurgând la diverse expediente sub numele de Helen Cara-Chester. A venit in Romania in sep. 2011 ca sa faca o casa memoriala Toma Caragiu.

Din 1964 actorul se mută în București împreună cu soția; cumpără o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș, aflată la circa 29 km de Capitală, unde își petrece timpul liber. Casa va fi vândută ulterior, după moartea maestrului, de către moștenitorea sa, Maria (Doina) Caragiu.

În seara fatidică de 4 martie 1977, artistul avea în vizită pe prietenul său, regizorul de film și TV Alexandru Bocăneț, venit să sărbătorească finalizarea filmului său Gloria nu cîntă, în care maestrul juca rolul principal. Imobilul în care locuia (blocul Continental) a fost distrus de cutremur până la etajul III (Toma Caragiu locuia la etajul II), dar cei doi au fost surprinși încercând să fugă pe scări și prinși între dărâmături. Trupul actorului a fost găsit la șase zile după cutremur, iar funeraliile au avut loc a doua zi, pe 11 martie 1977, în Cimitirul Bellu.

Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n.1927- d.2009), a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), (n. 1929), este o talentată sculptoriță.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista liceului Frământări. Primește diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile și intră la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa. În vacanțe susține o muncă vie de animator cultural și adunând în jurul său alți artiști realizează spectacolul Take, Ianke și Cadîr de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan. Astfel ia ființă nucleul denumit „Brigada culturală Prahova” ce se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” (1947) din care se va naște „Teatrul de Stat Ploiești” (1949). Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa Toreadorul din Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian.

La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. Obține diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie 1951 se angajează la „Teatrul de Stat” din Constanța, recent înființat, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O noapte furtunoasă.

În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În 1965 este invitat de Liviu Ciulei și pleacă la Teatrul Bulandra din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere.

A jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu și alții. A murit în mod tragic, sub dărâmăturile blocului din București unde locuia în Cutremurul din 1977 pe 4 martie, care va lua viața și bunului său prieten, regizorul Alexandru Bocăneț. Toma Caragiu a fost înmormântat la cimitirul Belu din București.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Toma Caragiu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Detalii despre cum a fost văzut/ apreciat

Eugen Barbu spunea despre Toma Caragiu că ”a fost îngropat la cutremur ca un faraon sub o piramidă de beton”, ”un mormânt mare ca pentru talentul lui mare”.  Și că va trebui să treacă mult până când un alt mare talent să reușească să-l înlocuiască. Ultimele roluri în teatru, pe scena de la Bulandra, au fost în două drame: Satin, din ”Azilul de noapte”, și James Tyrone din ”Lungul drum al zilei către noapte”. Dar, după cum mărturisea regizorul Liviu Ciulei, a plecat fără să fi avut șansa de a-l juca pe Othello, așa cum și-a dorit. Rămân însă rolurile din filme și sketch-urile din emisiunile TVR-ului de altădată.

Într-un articol intitulat ”File de jurnal”, publicat în revista Luceafărul la 2 aprilie 1977, actorul Ion Besoiu, care era la acea vreme directorul Teatrului Bulandra, descrie, cronologic, oră cu oră și zi cu zi, clipele trăite în fatidica seară de 4 martie. Din clipa în care pământul s-a cutremurat, curmând peste 1500 de vieți, până pe 11 martie, ziua în care, la Cimitirul Bellu, zeci de coroane au acoperit un destin mare și tragic.

Citate celebre ale personalității

„Morţii lipsesc de la un timp dintre noi…” Toma Caragiu în Poeme şi alte confesiuni (1979)

„Iubita mea, tu eşti extaz de fiecare clipă, eşti suflare a trupului meu…”

„Se poate trăi fără artă şi cultură? Da! Dar nu merită.”

„Mediocritatea se apără genial, credeţi-mă. Ea află tot, notează tot, ştie tot şi, de fapt, mimează tot…” Toma Caragiu în interviu realizat de Eva Sîrbu

„Nu mă consider exclusiv actor de comedie, dar îmi face mare plăcere reuşita unui rol comic. Un atare rol mă cucereşte, mă obsedează, mă stimulează să fiu mai departe. Eu pentru asta exist. Aşa mă justific în faţa ochilor mei, în faţa conştiinţei mele şi, mai ales, în faţa oamenilor care vin să mă vadă şi să mă audă…” Toma Caragiu în interviu realizat de Eva Sîrbu

„Am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti. Sunt, deci, ploieştean get-beget.”(Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Toma+Caragiu)

Citate celebre despre personalitate

Elena Caragiu: „Personalităţi ca Toma Caragiu nu au nevoie de copii care să ducă mai departe ştafeta. Toma a fost unic, în timp şi spaţiu.”

Alexandru Papadopol: „Până la urmă, şi Toma Caragiu a făcut scheciuri, dar acestea au rămas, pentru că în tot ce făcea se simţea actorul din el.”

Elena Caragiu: „Viaţa a demonstrat de ltfel în multe cazuri că urmaşii de sânge sunt foarte rar la înălţimea unor părinţi celebri. Talente ca Toma se nasc poate o dată la o sută de ani.”

Jean Constantin: „”Procesul alb” a fost primul meu film. Criticii de film spuneau „extraordinarul Jean Constantin”, lucru care mi-a mers la inimă. Când mă bătea Toma Caragiu în „Procesul alb”, în secvenţa de la Poliţie… am simţit-o. Bătaia s-a filmat pe viu, cu un aparat silenţios. Operatorul îi spusese lui Toma că trebuie „să se simtă palma” pe faţa mea. Eram în gros plan. Jucam cu un actor atât de mare!”(Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?q=citate++toma+caragiu)

Surse

https://www.activenews.ro/stiri/4-martie-1977.-41-de-ani-fara-Toma-Caragiu.-REMEMBER.-Cronica-unui-cutremur-neanuntat-130734

https://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_Caragiu

Tamara Buciuceanu

Născută: 10.08.1929, Bucuresti, Regatul Romaniei

Decedată: 15.10.2019 (90 de ani), Bucuresti

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine, etc)

Tamara Buciuceanu (alternativ Tamara Buciuceanu-Botez) este una dintre cele mai apreciate actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur.

S-a născut în 1929 la Tighina, în Republica Moldova, într-o familie cu patru frați. A avut o copilărie grea, pentru că a trăit infernul în Al Doilea Război Mondial. Tamara fost măritată cu medicul anestezist Alexandru Botez: ”Ne-am căsătorit în 1962 şi am rămas împreună 33 de ani, până când el a plecat la Ceruri. Am fost o femeie de casă şi gospodină. Alexandru mi-a respectat şi mi-a iubit foarte mult cariera. La un moment dat mi-a spus: «Dragă, eu mă mulţumesc şi cu titlul de prinţ consort». Era un doctor excelent, un om serios, care mi-a înţeles destinul”, povestea ea, pentru ”Taifasuri”.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Între 1948-1951 frecventează Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași, însă în anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică la clasa profesorului Nicolae Bălțățeanu (asistentă Sorana Coroamă-Stanca). Tamara Buciuceanu termină studiile în 1952. Este una din reprezentantele generației de aur a teatrului românesc. Este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre figurile legendare ale teatrului de comedie. A jucat în peste 25 de filme, personajul său emblematic fiind profesoara Isoscel din seria „Liceenii”. În anul 2009 a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani și 57 de ani de cariera impresionantă în teatru și film.

A jucat pe scenele marilor teatre ale capitalei precum: Giulești, Bulandra, Național, Teatrul de comedie etc. A interpretat-o pe Coana Chirița pe scena Teatrului Național din Iași.

A avut roluri importante în teatru în piese precum „Coana Chirița”, „Romeo și Julieta la început de noiembrie”, „Scaunele”, „Cumetrele”, „Doctor fără voie”, „Nepotul”, „Așteptând la arlechin”, „Domnișoara Nastasia”, „Mamouret” etc. Cartea de vizită a carierei sale rămâne fără îndoială personajul Vicăi Delcă din piesa „Dimineață pierdută” după Gabriela Adameșteanu. De asemenea Tamara Buciuceanu a făcut o cariera impresionantă și în Televiziune, memorabile fiind cupletele sale din programele de Revelion. TVR Media a lansat în 2006 DVD-ul „Tamara Buciuceanu” ce cuprinde o selecție din aparițiile sale memorabile în programele de divertisment ale Televiziunii Române.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

În data de 23 octombrie 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia a primit din partea Casei Regale a României decorația Ordinul Coroana României în grad de Ofițer cu ocazia celei de-a 93-a aniversări a regelui Mihai I al României, decorație înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei române.

În decembrie 2013, actriței i s-a decernat Premiul „Aristizza Romanescu” pentru întreaga creație teatrală și cinematografică, în cadrul ceremoniei de decernare a Premiilor Academiei Române pe anul 2011, desfășurată în Aula Academiei Române.

La primirea distincției, în cadrul evenimentului ce a avut loc în Aula Academiei Române, Tamara Buciuceanu-Botez a ținut un scurt discurs.”E greu la deal, e foarte greu, dar dacă trăim, trebuie să trăim ca și cum am fi nemuritori”, a spus actrița. „Sunt mândră că sunt româncă, îmi iubesc țara și neamul și mulțumesc lui Dumnezeu că mai trăiesc”, a mai spus marea artistă.

Aceasta a mulțumit colaboratorilor săi și familiei pentru sprijinul pe care i l-au acordat de-a lungul timpului. ”Cred că nu am trăit degeaba. Am lăsat ceva în urmă”, a adăugat aceasta, menționând că a învățat că „demnitatea, cinstea și generozitatea se plătesc foarte scump.”

Între cei 58 de ani petrecuţi pe scena teatrului se strecoară şi 50 de ani de televiziune şi 25 în care a avut propriul cuplet, în fiecare an de Revelion. A primit numeroase premii, însă mereu a spus că cel mai important este dragostea publicului. Pentru el a călătorit 11 ani peste hotare, în 40 de oraşe de pe cele cinci continente.

Citate celebre ale personalității

„Trac nu am avut niciodată. Am fost întotdeauna foarte atentă şi concentrată şi asta mi-a dat o anume linişte. Sigur, ceva emoţii am avut, că nu se poate fără!”

„Într-adevăr, dacă rămâne actorul cu mulţumire este atunci când este aplaudat. Este mulţumirea că i-a plăcut publicului. Şi mai mare mulţumire este când vezi că o sală întreagă se ridică în picioare, la sfârşit, aplaudă câteva minute în şir şi te tot invită la rampă. Într-adevăr, actorul simte cel mai bine acest lucru şi-i place cel mai mult. Este o răsplată a muncii lui.”

„Tot ce am făcut, am făcut cu dăruire şi cu dragoste pentru meserie, pentru că fără asta nu se poate.”

„În carieră este foarte bine de la început să fii urmărit de cronicari veritabili.”

„Bagajul de cunoştinţe ale carierei doreşte şi un rol secundar şi unul mai mic. Încet-încet, precis cel care are talent iese în evidenţă!”

„Cel mai mare lucru pe care am vrut să-l înscriu în viaţa mea a fost să fiu generoasă cu toţi oamenii pe care i-am intâlnit şi mai mult cu cei cu care am jucat.”

„Tot ce este făcut şi prefăcut se simte.” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Tamara+Buciuceanu-Botez

Citate celebre despre personalitate

Ştefan Paraschiv în articolul „Actorii sau sfinţii publicului” (4 septembrie 2011)

„Tamara Buciuceanu Botez, o doamnă cât o lume, un perpetuum mobile al comediei!”

Horaţiu Mălăele: „Robustă ca o locomotivă germană, puternică şi violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată ca pisicile desenelor animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă şi piţigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă şi ţopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut de mult resemnării, cântând în falset ca mine sau «pe bune» ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască.” (Sursa: http://www.citatepedia.ro/index.php?p=3&q=tamara+buciuceanu)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tamara_Buciuceanu

https://www.click.ro/vedete/romanesti/tamara-buciuceanu-botez-implinit-88-de-ani-sunt-mandra-ca-sunt-romanca

https://b1.ro/stiri/eveniment/actrita-tamara-buciuceanu-botez-a-primit-premiul-aristita-romanescu-acordat-de-academia-romana-video-72319.html

https://www.cinemagia.ro/actori/tamara-buciuceanu-2416/

Szobi Cseh

Născut: 11.12.1942, Miercurea Ciuc, Romania

Decedat: 01.08.2014 (71 de ani), Bucuresti, Romania

Scurt istoric al vieții (din ce familie provine)

Szabolcs Imre Cseh, cunoscut și ca Szabi ‘sɔbi Cseh, a fost un cascador și actor român de origine secuiască.

Szabolcs Cseh s-a născut într-o familie de secui. După absolvirea studiilor secundare la Liceul Andrei Șaguna și la liceul Unirea din Brașov, a urmat cursurile Institutului de Educație Fizică și Sport din București, pe care le-a finalizat în anul 1966.

Viața profesională/artistică – Unde, când și cum a debutat

Încă din timpul facultății a lucrat ca zburător la trapez la Circul de Stat din București în trupa Ganea. Aflat în anul trei de facultate, a colaborat în calitate de cascador în filmul “Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu, apoi în anul următor în filmele “Împușcături pe portativ” (regizat de Cezar Grigoriu), “Tom Sawyer și Huckleberry Finn” (producție franceză) și “Serbări galante” (în regia lui René Clair).

„La începutul carierei mă antrenam la circul din București ca să-mi îmbunătățesc exercițiile la trapez. Dar tatăl meu, care era directorul singurei bănci din Brașov, nu voia să se știe ca eu sunt un circar, așa că ziua mă duceam la cursuri și noaptea mă antrenam să devin cel mai bun zburător din Europa.” —Szabi Cseh

În anii 1967-1980, fiind primul metodist (maistru de lupte) angajat pe un astfel de post în România, în cadrul Studioului Cinematografic „București” și apoi în Centrala RomaniaFilm – Centrul de Producție Cinematografică, a colaborat la toate filmele românești ce conțineau secvențe de acțiune-lupte și a executat multiple cascade dificile și spectaculoase, unele fiind unicate pe plan mondial.

Tot din 1967 Cseh a alcătuit prima echipă de cascadori profesioniști din România, a cărei continuitate a asigurat-o, prin coordonare și instruire, până în 1987. Astfel, Szabi Cseh a contribuit substanțial la crearea unui domeniu practic inexistent în România până atunci și la „perioada de aur” a filmului românesc de acțiune în context mondial.

În 1975 a devenit coordonator al școlii de cascadori din Germania, unde a colaborat cu Peter Fogel, regizor de acțiune și cascador la 11 filme produse de studiourile DEFA din Berlinul de Est și Tele München (până în anul 1986).

De la debutul său Szabi Cseh a colaborat la realizarea a peste 150 de filme artistice de lungmetraj sau TV, dintre care 25 de producții străine și coproducții (Germania, Franța, SUA etc.), realizând concepția și regia secvențelor de acțiune-lupte, conceperea și/sau execuția cascadelor, coordonarea cascadorilor, interpretarea unor roluri memorabile de film.

Din 1974 a colaborat la realizarea a 38 de filme artistice străine ca regizor al secvențelor de acțiune sau cascador. A realizat peste 70 de spectacole cu specific de cascadorie–divertisment în țară și străinătate.

La 8 ianuarie 1990 Szabi Cseh a înființat prima Asociație a Cascadorilor Profesioniști din România, pe care a condus-o mai mulți ani.

După revoluție a avut apariții rare în filme, acuzând corupția și onorariile prea modeste plătite cascadorilor.

„Producătorii au început să angajeze doar cascadori care nu denunțau mita. Tot felul de directorași cereau 500 de euro să plătească unui cascador o zi de muncă și apoi angajau niște copii care făceau două tumbe și cărora le dădeau 100 de euro, restul de bani intrând în buzunarele lor. Am refuzat să accept corupția, așa că nu m-au mai lăsat să lucrez.” —Szobi Cseh

În anii 1999–2002 a colaborat la realizarea secvențelor de acțiune în peste zece filme artistice străine realizate în țară, inclusiv Amen. (în regia lui Costa Gavras).

Szabolcs Cseh a elaborat studii științifice și cursuri universitare teoretice și practice, despre mișcarea scenică a actorului și componentele sale psiho-motrice, lupte scenice, realizarea secvențelor de acțiune etc.

Din 1980, inițial în calitate de lector universitar și, ulterior, de conferențiar universitar, predă neîntrerupt astfel de cursuri interdisciplinare la UNATC „I. L. Caragiale” din București, secțiile actorie, imagine de film și TV, regie de film, regie de teatru. A contribuit la formarea a zeci de generații de actori, regizori de teatru, de film și operatori de film și de televiziune. A avut colaborări didactice și la Universitatea de Muzică „Ciprian Porumbescu”, secția regie de operă. Din anul 2005, lărgindu-și sfera preocupărilor, Szabi Cseh derulează programul social GLADIATOR pentru copii săraci, destinat prevenirii și combaterii delincvenței juvenile. Din 2008, derulează programul-metodă pentru copii cu handicap psihic și fizic sever. Ambele programe sunt bazate pe metodologii originale create de el, cu rezultate impresionante.

Szabi Cseh a aflat în vara anului 2012 că suferă de mielom multiplu și o tumoare la coloana vertebrală, o formă de cancer rară care îi măcina sistemul osos și îi provoca dureri cumplite. Din cauza unor complicații suferite pe fondul bolii, Szabi Cseh a fost nevoit în vara anului 2013 să se interneze la Spitalul Fundeni, unde a rămas până la deces.

A fost căsătorit cu Simona, împreună cu care a avut doi fii, Arpad si Alex.

Detalii despre opera/realizările artistice/profesionalePremii importante, distincții, medalii, decorații

Realizări în calitate de cascador

Szabolcs Cseh este autorul a numeroase invenții care au dus la dezvoltarea tehnicii și metodologiilor din domeniul cascadoriei, nu doar în România, ci la nivel internațional.

Exemple:

  • trambulina elastică, utilizată prima oară în redarea efectului de zbor al personajului în urma unei explozii (1967)
  • trăgătoarea, folosită pentru prima oară în lume, în căderile cu calul, făcându-le mai spectaculoase și mai sigure atât pentru cascador, cât și pentru cal (1970)
  • țarcul pentru aglomerarea cailor în filmarea secvențelor de luptă călare, covorul mișcător pentru căderile simultane ale cailor (1970)
  • bătuta, dispozitiv de aruncare a oamenilor, cailor etc. din poziții statice (1972)
  • utilizarea cablurilor, pentru prima oară în România, în redarea cât mai spectaculoasă a efectelor de împușcături, explozii, lovituri (1974)
  • Printre casacadoriile executate de Szabi Cseh se numără unele deosebit de spectaculoase, mai ales pentru epoca în care au fost realizate, și nerepetate de altcineva până în prezent.

Exemple:

  • În anul 1966, în filmul “Dacii”, a promovat pentru prima dată în România căzăturile de la înălțime și căzăturile cu calul.
  • În anul 1971, în filmul “Mihai Viteazul”, depășește recordul mondial executând o cădere de la 13 m fără protecție la aterizare.
  • În 1976, execută o cădere de la 37 metri cu spatele în jos, la furnalul de la Copșa Mică.
  • În 1984, realizează o săritură de 80 metri cu mașina în Marea Nordului.
  • În anul 1985, face o săritură cu un microbuz deasupra unui lac, scufundat la 20 m, la Magdeburg. În timpul zborului, a declanșat explozia microbuzului încărcat cu trotil.
  • Printre cascadele cele mai cunoscute se numără o serie de cascade-unicat aparținând personajului Buză de Iepure din filmele cu Mărgelatu (1980-1986). Câteva din acestea sunt considerate premiere sau recorduri mondiale: săritură cu calul prin geam, cădere cu calul din cabrare, prin rostogolirea pe spate a calului și călărețului, pe versant muntos pe o înălțime de 70 m.
  • În anul 1985 revista vest-germană “Bunte Illustrierte” l-a desemnat cel mai bun cascador din Europa.

Premii:

Recunoaștere internațională pentru contribuțiile artistice ale lui Szabi Cseh:

  • 1973 – Festival Paris – cea mai bună mișcare scenică străină – piesa “Viziuni flamande”
  • 1974 – Festival Berlin – cele mai valoroase lupte, filmul “Tekumsekh”
  • 1974 – Festival Viena – locul I, piesa “Stan Pățitul”
  • 1985 – Festivalul de film “Sommerfilmtage” („Zilele de vară ale filmului”) de la Berlin – cel mai bun regizor de acțiune; în același an, desemnat cel mai bun cascador din Europa conform sondajului realizat de revista vest-germană “Bunte Illustrierte”.

Recunoaștere națională:

  • 1984 – revista “Săptămâna culturală a capitalei”, premiul pentru cel mai spectaculos actor și personaj, Buză de iepure din serialul „Mărgelatu”
  • 1986 – revista “Săptămâna”, premiul pentru întreaga activitate
  • 1994 – revista “România Mare”, premiu pentru contribuție la dezvoltarea cinematografiei române
  • 1996 – revista “România Mare”, premiu pentru întreaga activitate
  • 2000 – UARF, diploma și medalia de argint, 400 de ani de la Unire și 30 de ani de la producția filmului “Mihai Viteazul”
  • 2002 – Ministerul Educației și Cercetării, diploma și medalia de onoare cu prilejul aniversării a 80 de ani de activitate a ANEFS, pentru contribuția adusă la dezvoltarea învățământului, educației fizice și sportului în România
  • 2002 – UARF, placheta de aur pentru întreaga activitate de regizor de lupte
  • 2006 – UARF, medalia aniversară – 40 de ani de la realizarea filmului istoric Dacii
  • 2014 – decorat post-mortem cu ‘Steaua României’ de președintele Traian Băsescu

Citate celebre ale personalității

„Am învăţat de la animale lucruri mai multe şi mai profunde decât de la oameni.” (Sursa: http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Szobi+Cseh)

„Programul meu se bazeaza pe ceva ce eu am observat, dar nimeni nu ii da importanta. Orice lucru are o parte buna si o parte rea. Lumina-intuneric , bine-rau, materie-antimaterie.”  “Tinerii din mediile acestea infractionale vor sa darame tot ceea ce este in fata lor, vor sa se afirme cu mijloacele lor, intelegerea lor, care este proasta. Pentru ei, valorile sunt cu totul altfel – si fratele, si vecinul e in puscarie, si ala a omorat, si ala a furat. Cum sa facem ca ei sa accepte legile si sa inteleaga ca libertatea lor e numai in cadrul legilor societatii?”

„Cei mai rai devin cei mai buni pentru societate.”

„Ei, tinerii astia, au energia asta de baza foarte puternica. Vor sa se distinga, vor sa fie mai buni, sa faca mai repede si mai bine decat ceilalti, care sunt concurenti, dusmani. In timp, devin atenti la reguli; primele reguli le accepta pentru ca devin fericiti. Dupa primul an, se transforma in alti oameni.” (Sursa: https://www.sport.ro/stiri/interviu-cu-szoby-cseh-cascadorul-care-ii-transforma-pe-tinerii-infractori-in-gladiatori-la-noi-onoarea.html)

„Mi-au placut femeile dintotdeauna, dar si ele pe mine, ca doar eram frumos. Dar de iubit, mi-am iubit sotiile. Am avut doua. Cand am cunoscut-o pe a doua ea iesea de la liceu, eu eram in masina, pe strada. Am ramas paralizat. Era o frumusete! Am uitat ca eram insurat. Am vorbit cu ea si, dupa trei zile, am furat-o de acasa. Am divortat de prima, a durat doi ani, ca nu era de acord… A doua zi dupa divort m-am casatorit! Acum avem doi baieti care au, la randul lor, cate un baiat. Alte femei… au fost, dar nu ma laud cu ele, ca doar sunt un golan citit. Ideea e ca poti sa sti iubesti nevasta si sa taberi pe altele zi de zi. Asta inseamna cunoastere.”

„Eu toata viata mea am fost un justitiar. In copilarie am ajuns la scoala de corectie pentru ca dresam caini si le dadeam sa miroasa haine de militieni, ca sa si atace. Ii uram. Nu am fost membru UTC sau de partid, nu am facut armata pentru ca nu am vrut sa fiu soldatul lui Ceausescu.

La studiouri am vrut sa opresc coruptia si m-am dus la ofiterul lor, crezand, in naivitatea mea, ca el ma ajuta. Erau probleme cu cascadorii, care nu isi luau banii pentru ca directorii ii foloseau pe cei de mana a treia. Dar nu am turnat colegi. Am vazut dosarul si scrie acolo ca „subiectul nu ofera nicio informatie concludenta”. O sa se dovedeasca pana la urma ca nu am facut nimic rau. Da, am turnat. 150 de filme si doi copii!” (Sursa: https://www.cancan.ro/a-trait-periculos-si-a-iubit-cu-foc-ce-femei-il-plang-acum-pe-szobi-cseh-si-de-cine-a-fost-indragostit-cascadorul-15011001)

Citate celebre despre personalitate

Florin Piersic: “El era cascadorul care arata si imi arata mie cand ma bat, cum conduc masina, cum ma rastorn acolo. Eu as putea scrie o carte de tot ceea ce s-a intamplat cu noi, prin ce aventuri am trecut, aventuri pentru film si nu mai spun aventuri de viata cand pur si simplu imi spunea: nu ma duc undeva fara sa ma intrebe cineva: dar Florin Piersic asta, unde e? Ce face? Iar eu ii spuneam: si pe mine, oricine ma opreste, ma intreaba: dar cu Buza de Iepure cum e?”

Mircea Albulescu: „Un coleg al nostru care, de atatia si atatia ani de zile, cu o pricepere extraordinara, a reusit sa faca ca stangaciile noastre firesti sa nu se vada, sa nu se cunoasca.”

Vasile Calofir: „Mi-a fost profesor de cascadorie. Cred ca era profesorul la ale carui cursuri prezenta era maxima. Asta si pentru ca se intamplau si lectii de viata la cursurile lui, lectii cu foarte multa psihologie. Ne spunea ca un actor trebuie sa fie intr-un echilibru perfect.”

Dorel Visan: „L-am cunoscut pe Szobi Cseh ca pe un om deosebit, ca pe un varf al cinematografiei romanesti. Ceea ce a facut el in cinematografia romaneasca a fost un dar pentru imbogatirea modalitatilor de expresie a artistilor si pentru imbunatatirea fortei mesajului pe care il transmiteau filmele romanesti atunci, intr-o cinematografie care, din pacate, a murit. Doar niste zvarcoliri mai facem in zilele noastre, nici nu mai are cine sa le faca.” (Sursa: https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/reactii-dupa-moartea-lui-szobi-cseh-mircea-albulescu-a-facut-cu-o-pricepere-extraordinara-sa-nu-se-vada-stangaciile-noastre.html)

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Szabolcs_Cseh